Cronica unei morti (ne)anuntate .

 

Cronica unei morti (ne)anuntate .
Strain, pierdut, paseam ratacit pe frunzele caramizii.
Incercam sa-mi adun gandurile, sa nu ma las coplesit de sentimente, dar tremurul usor al mainii imi trada nelinistea. Amintirile evenimentelor de dimineata se derulau cu repeziciune in fata ochilor mei ca pe un monitor ireal.
Soneria stridenta a telefonului in miez de noapte nu putea prevesti nimic bun. Numarul imi parea strain, iar vocea feminina de la capatul firului, parca desprinsa dintr-un film vechi, o vocea harjaita de tutun prost, parea ca-mi vorbeste intr-o limba straina iar eu sunt incapabil sa inteleg o boaba.
Prin avalansa de fraze incoerente inteleg Allan si brusc atentia mea capata alte valente. Allan era un vechi amic al tineretii, iar vocea straina incerca sa-mi transmita ca s-a stins. Telefonul imi aluneca din mana si sunetul scos de contactul cu gresia se aude strident in toata casa.
Clink-etul soneriei unei biciclete, ma trezeste brusc la realitate. Fac un pas in lateral lasand sa treaca un grup de tineri zgomotosi ce pedalau entuziasti. Pierdut in ganduri realizez ca aproapte am ajuns.
Multimea cenusie imbracata intr-un nefiresc negru in miez de vara, trada faptul ca ma apropiam de destinatie. Un strop de transpiratie se scurge usor de pe palmele ude. Inima imi bate sa-mi sara din piept si realizez ca anxietatea imi va da de furca.
” -Incearca sa transformi aceasta energie pe care ti-o da teama in ceva benefic. Obisnuieste cu gandul ca teama nu poate fi invinsa, dar ea te poate invinge pe tine.”
Cuvintele lui, valabile si acum, colindau amagitor prin gandurile mele. Allan avea acest dar, ii placea sa se joace cu frazele, cu ideile incercand sa transmita mesaje in spatele literelor.
Am copilarit impreuna, si o buna parte din iesirea din adolescenta si trecerea la maturitate am parcurs-o ca prieteni. Amandoi sufeream de anxietate si nu de putine ori pierdeam ore in sir vorbind despre intamplarile prin care am trecut si cum am putea sa infrangem acest inamic invizibil.
La un moment dat brusc, de nici unde, in viata lui a intrat cineva care a schimbat totul. O zvarluga de fata, plina de viata, cu o energie ce te facea sa crezi ca este ireala. Si ceea ce era cel mai evident: extrem de contagioasa.Asta l-a schimbat . Ea a reusit sa fie acel „ceva” care a descatusat in el resurse nebanuite, ascunse adanc in interiorul fiintei lui. Nu stiu daca reusise sa-si invinga anxietatea, dar era mult prea fericit ca sa-i pese.
-L-ati cunoscut personal?
Atingerea ei m-a trezit brusc din reverie. Era o pustoaica frumoasa, iar pe chipul ei se citea un amestec ciudat de tristete si curaj.
-L-ati cunoscut pe tata? continua pustoaica.
Inima continua sa-mi bata cu putere, broboane de transpiratie se pierd pe fruntea mea, si cu o voce pierduta reusesc sa silabisesc:
-Da, cu mult timp in urma. Ma numesc Albert.
-Dumneavoastra sunteti domnul Albert? Tata vorbea des despre dumneavoastra. Ati fost prieteni buni in tinerete. Inainte sa se stinga m-a rugat sa va transmit ca ar insemna mult pentru el daca ati avea placerea sa spuneti cateva cuvinte inainte sa imbratiseze pamantul.
A insistat sa va transmit textual : Doar daca aveti suficent curaj. A spus ca ve-ti intelege dumneavoastra mesajul. Acum va rog sa ma scuzati trebuie sa ma ocup de ceva.
Ii priveam pasii cum se indeparteaza, si simteam cum pamantul de sub mine isi pierde proprietatiile moleculare devenind o masa stranie, nisipuri miscatoare ce incearca sa-mi devoreze sufletul. Cuvintele lui referitoare la curaj ma facea sa cred ca stia ce se intamplase cu viata mea in toata aceasta perioada in care nu ne-am mai vazut.
Trecuse ceva timp de cand am pierdut lupta cu propriile temeri, ultimele firimituri de curaj se risipisera demult, acum anxietatea era cea care-mi controla destinul. Singuratatea venise firesc, ca o consecinta inevitabila a propriilor temeri.
Uneori incercam sa-mi dau seama daca sunt singur pentru ca am pierdut aceasta lupta cu anxietatea sau am pierdut aceasta lupta cu anxietatea pentru ca eram singur.
Ce mai conta .
Trebuia sa caut in mine puterea de a spune cateva cuvinte, si ma simteam atat de gol.
Drumul pana la pupitru mi s-a parut o interminabila Golgota. Simteam privirea oamenilor cum imi arde ultimele resurse de curaj, dar stiam ca trebuie sa fac asta. Nu lui ii datoram asta, ci mie.
M-am sprijinit de pupitru strangand puternic marginile. O lacrima ratacita aluneca stinghera pe obraz. Nu, nu era un tribut pentru disparitia lui, eu murisem cu mult inainte.
-Dumnezeu sa-l ierte!
Sa vorbesc despre Allan, este un lucru atat de complicat si totusi atat de simplu. Stiu ca ceea ce si-ar fi dorit cel mai mult de la noi ar fi fost sa nu fim tristi. Spunea uneori, ca moartea nu este destinatia finala si ca trebuie sa avem incredere ca un Creator atat de iscusit precum Cel care a reusit sa schiteze o fiinta atat de complexa si perfecta asa cum este omul nu avea cum sa o inzestreze cu o durata limitata.
Allan era un idealist.. Imi spunea uneori ca iar fi placut sa se nasca cu cateva secole in urma, in perioada Renasterii. Cred ca i se potrivea mai bine.
Niciodata nu am fost un bun orator. In astfel de momente cuvintele imi par straine si inutile. Un lucru as vrea totusi sa-l accentuez. Allan a fost un om care si-a depasit limitele. L-am vazut de multe ori ingenuchiat, dar de fiecare data a gasit resurse de a se ridica in picioare si a continua. Stiu cat de mult si-a dorit ca atunci cand va pleca dintre noi, acest dar numit viata, pe care l-am primim cu totii dar cei mai multi il irosim, sa aiva un sens. Iar el a dat acest sens.
Dumnezeu sa-l ierte.
Pentru o clipa mi-am aruncat privirea spre fetita lui, spre sala plina de oameni care au venit sa-l conduca spre ultimul drum si am inteles ca dorinta lui se indeplinise.
O liniste nefireasca imi strabatea fiecare celula din corp. Numai simteam teama, numai simteam nimic. Anxietatea disparuse cu totul.
Am stat cateva secunde pe treptele bisericii privind oamenii ce se indepartau grabiti. Undeva in dreapta mea, pustoaica lui Albert isi stergea lacrimile si tragand aer in piept se arunca in multimea de oameni.
Curajul si teama sunt despartite doar de cateva trepte.

Publicitate