Himera

 

 

Era a treia oara cand incercam sa ma feresc de privirea ei. Ceva in ea reusea sa ma rascoleasca profund. Ochii mari, superbi ma faceau s o evit, temator, ori de cate ori o intalneam

Ma ridic brusc si ma indrept spre casetofonul din fata mea jucandu-ma pierdut cu una din casete. Nu, clar nu puteam face asa ceva unui prieten. Dintre toti demonii din lume cel al tradarii imi parea cel mai inspaimantator. Si nu doar asta. Valsul suav cu timiditatea era singurul dans pe care-l stiam sa-l dansez.

-Hei, Allan la ce te gandesti?

Vocea ei ma trezeste brusc din reverie. Sangele se transforma in particule de gheata, valuri succesive de caldura sahariana si racoare polara imi matura trupul, caseta se rostogoleste straina pe masa, iar eu descopar imposibilitatea de a-mi desclesta maxilarul. Nu pot sa-i spun nimic, asa cum nu am reusit sa-i spun nimic in ultimele trei luni.

Trei luni, atat trecuse.

O intalnisem in acelasi loc, dar in alte circumstante.

O dupa amiaza frumoasa de primavara. Eram grabit sa ma intalnesc cu Georgy, dar nu-mi gaseam cheile. Realizez ca le uitasem in camera surorii mele, asa ca bat usor la usa. O voce necunoscuta imi raspunde:

– Intra! Deschid usa si zaresc o fata extrem de slabuta, cu un par saten ca umbra unui suras, ce-mi zambeste sfidator ucigandu-ma cu privirea ei arzatoare.

– El este fratele tau? continua vocea, adresandu-se surorii mele.

– Da.

-Eu sunt Ana. Ana D. si-mi intinde mana

Pierdut, prabusit in propria timiditate, schitez un zambet si-i raspund.

-Allan.

Ies rapid pe usa, fugind nauc de propriile trairi. Nu-mi puteam scoate din minte ochii ei nepamanteni, atat de vii, de frumosi.Daca la scoala invatasem ca rasaritul este intotdeauna in est privirea ei m-a convins ca rasaritul este defapt reflexia soarelui din ochii ei indiferent unde s-ar afla. Nu, nu era frumoasa, pentru ca frumos nu putea fi decat un pamantean. Un inger nu este frumos, el este ireal.

Zambetul ei era un basalm revigorant, un medicament pentru orice suflet trist.

Zilele au trecut usor, usor iar Ana intrase in gasca noastra. Niciodata nu am avut curaj sa ma apropii de ea sa-i spun ceva, pierdut iremediabil in jungla timiditatii.

Apoi, la o petrecere, se intamplase inevitabilul.

Nu , nu reusism sa-mi regasesc curajul pierdut si sa-i spun ceea ce simt. Unul din prietenii mei gasise.

 

-Hei, Allan la ce te gandesti ?

Brusc ma trezesc din reverie incercand sa soptesc ceva.

Toata seara evitasem privirea ei, iar acum ne despartea doar 30 de cm.

– La nimic, ma gandeam la ce melodie sa pun. Scuza-ma putin.

Si am fugit. Am fugit departe de ceea ce simteam, de ceea ce-mi doream. Departe de primavara din privira ei, de mirosul ei placut de viata, de zambetul ce-mi ucidea noptile.

-Te uti la Ana?

Vocea vesela a lui Bogdan se aude brusc din spatele meu.

– Aaa.., nu. Nu e genul meu,e mult prea zvapaiata pentru mine, raspund incercand sa maschez cat mai bine ceea ce simt.

Intunericul din camera, se prelugea aevea si in interiorul meu. Simteam cum ma afund cu totul in fotoliul in care stam, cum fiecare particica din mine se disipeaza revoltandu-se impotriva demonului fricii ce-mi stapanea creierul. Plangeam zambind fara ca nici o urma din trairiile mele sa se reverse in realitate.

Brusc ma ridic din fotoliu si ma indrept spre coltul in care era ea. Rasul ei inocent imi gadila urechile. Ma apropii, o iau usor de mana si soptesc cu o forta pe care nu am avut-o niciodata:

-Dansezi Ana ?

Imi zambeste stingher si se ridica in picioare.

Pielea ei fina imi inunda palmele udand seceta din sufletul meu. Undeva, departe se aude o melodie, dar singurul lucru pe care-l mai aud este respiratia ei ce ma curata de toate temeriile. O privesc pentru o secunda, iar bratele mele o trag usor spre pieptul meu. Surprinzator, dar nu se impotriveste, se lipeste de mine lasandu-si capul pe umarul meu. Si atunci…atunci dispare totul. Un vortex colorat cuprinde universul si simt cum nimic numai conteaza. Vreau doar sa inot in privirea ei, sa-i simt caldura rasuflarii cum imi usuca iarna din sufletul meu. Ca o papusa condusa de fire invizibile, imi aplec putin capul si ii ating usor buzele intr-un sarut pe care mi l-am dorit in fiecare secunda din aceste trei luni.

-Cred ca sunt indragostit de tine Ana. Cuvintele se impletesc cu sunetul muzicii, simt cum ma trage usor spre ea,si aud:

 

-Ce naiba spui tu acolo ? O mana ma scutura violent, si ma trezesc brusc in fotoliu.

Totul a fost doar un vis , niciodata nu ma ridicasem de acolo. Bogdan ma intreaba din nou:

-Ce spui ma nebunule acolo, de cine esti indragostit?

-De nimeni, raspund trist. Nu pot sa-mi tradez logodnica numita timiditate. Probabil voi traii toata viata intrebandu-ma cum ar fi fost daca. Daca totul nu ar fi fost decat o himera. Probabil nu voi afla niciodata.

Sau poate nu 🙂

 

PS: Povestea este o fictiune. Intamplariile si personajele pot fi sau nu reale.

Publicitate