Ielele- mirajul seductiei

Ploaia marunta dansa necontenit in jurul meu. Erau ore bune de cand ratacisem drumul, Incitatus pasind pierdut printre tufisuri pline de ciulini extrem de sacaitori. Obosit, ud pana la piele, cu merindele pe terminate, aceasta aventura parea acum o idee proasta. Cuvintele oracolului Ralurap imi suierau ametitor in ureche:
– Sfantul Graal este singurul care te poate desface de vraja fierbintelei si a spăimântăturei.

Totul incepuse cu cativa ani in urma cand o vraja misterioasa se abatuse asupra tinutului meu. Oamenii pareau paralizati de teama, multi dintre ei sfarsind blocati in propriile case de teama unui monstru imaginar. Pamanturile au devenit aride, intregul tinut se scufunda intr-o bezna neguroasa, oamenii sfarseau condamnati la o moarte lenta si dureroasa. Vracii si cei mai buni doftori s-au dovedit incapabil sa schimbe ceva. Spaimantatura cuprinsese intregul tinut.
Cu pasi nesiguri si sovaielnici am urcat cele 3541 de trepte ale templului cautand un iluzoriu sfat al oracolului. Intrarea in pestera era cu adevarat inspaimnantatoare, dar dorinta de a-mi salva tinutul mi-a dat forta de a despica cu spada iedera ce acoperea crapatura ce ducea in adancul muntelui. In genuchi, mergand mai mult pe coate, am intrat in templul ce-l adapostea pe oracol. Grota se largea brusc, apoi o sala imensa se deschise in fata mea. Undeva, intr-un colt, o femeie extraordinar de frumoasa canta ceva.
Nu intelegeam ce spune, dar incepeam sa percep ca, spre surprinderea mea,  ea este Ralurap, oracolul. Priveam tamp si incercam sa-mi dau seama daca vraja isi pusese amprenta si pe mintile mele. Batrana hidoasa si respingatoare pe care ma asteptam sa o gasesc era defapt o minunata faptura cu un par rosu de foc si o frumusete nepamanteana.
M-am apropiat si o voce atat de stranie fredona neinteles:

Voi Ielelor
Măiastrelor
dușmane oamenilor
stăpânele vîntului
doamnele pământului
ce prin văzduh zburați
pe iarbă lunecați
și pe valuri călcați
vă duceți în locuri depărtate
în baltă, trestie, pustietate
unde popă nu toacă
unde fată nu joacă.
Vă duceți în gura vîntului
să vă loviți de toarta pământului

Nu intelegeam o iota din ceea ce susotea oracolul acolo.
Apoi, brusc se opreste, ma priveste in ochi si-mi spune:
– De ce cauti in mine raspunsuri ce le ai deja?
Am ramas nemiscat. Vocea ei se auzea in mintea mea, desi buzele nu se miscau.
– Ce vrei sa spui, ce raspunsuri ? Nu te-am intrebat nimic. De unde sti ce vreau sa te intreb.
– Intrebariile sunt doar o continuare a raspunsurilor, pe care deja le ai. Continua sa-mi susure in urcehe o voce ce parea de nicaieri.
-Teama nu poate fi invinsa de curaj asa cum bezna nu poate fi invinsa de lumina. Intunericul nu exista. El este doar absenta luminii.
-Nu inteleg nimic, oamenii mei mor cuprinsi de o vraja misterioasa, spune-mi ce trebuie sa fac.
-Nimeni nu-ti poate spune ceea ce trebuie sa faci. Doar tu poti face asta. Apoi vocea devenii din ce in ce mai stinsa, si inainte ca Ralurap sa se prabuseasca la pamant buzele se miscara straniu si rostii:
– Sfantul Graal este singurul care te poate desface de vraja fierbintelei si a spăimântăturei.

Era a treia zi de cand ploaia curgea necontenint. Incitatus, calul si singurul meu partener in aceasta calatorie, datea semne evidente ca era la fel de deranjat ca si mine de umezeala sacaitoare. Taramul pe care ne aventurasem era unul salbatic, total diferit de locul de unde veneam noi. Oamenii pe aici ii spuneau Cartea Feţei dar dupa luni intregi de calatorie nu am inteles de unde-i venea acest nume.
Locuitorii acestor meleaguri erau extrem de prietenosi unul cu celalalt, dar o prietenie ciudata, ca o piesa de teatru prost jucata, intr-un decor de carton.
Sufereau de o ciudata amnezie, nu-si aminteau nimic despre trecutul lor, despre stramosii lor, despre radacinile lor, parand impacati cu prezentul si atat.
Se inchinau la un zeu ciudat, o moneda poleita cu aur si toate regulile acestui taram parea ca se centreaza pe aceasta religie bizara. In plus vorbeau o limba ciudata, total straina mie, pe care nu am reusit sa o inteleg cu toate eforturile mele. Dialogurile le purtam mai mult prin semne, de cele mai multe ori incapabili sa intelegem ce ne spunem unul, celuilalt.
O caldura ciudata parea ca ma imbratiseaza tacuta. Pentru o clipa ma gandesc ca este de la umezeala din ultimele zile, dar devenea evident ca-mi tin cu greu echilibrul in sa. Calatoream de mai bine de juma’ de zi prin padurea aceasta iar oboseala si umezeala pareau ca-si fac efectul.
Apoi l-am vazut…
Privit din locul in care eram, copacul parea ca domina intreagul tinut. Pentru o clipa simt ca-mi pierd echilibrul si cu greu ma tin de coama lui Incitatus pentru a ma redresa.
Nu, nu eram ok.
Cobor cu greu si incerc cu ultimele puteri sa-l leg de trunchiul copacului, dar nu reusesc si ma prabusesc cu un zgomot surd in mocirla afanata.

Incerc sa-mi misc pleoapele, dar par imbibate cu tone de plumb. Nu pot sa-mi dau seama unde sunt, cat timp a trecut, ce se intampla. Cu greu reusesc sa-mi misc capul si o raza de lumina lasa sa se vada o pictura pe perete.
Este Sfantul Nicolae. Sau ceea ce a mai ramas din pictura lui. Sunt intr-o biserica parasita. Macar stiu unde sunt.
Dar oare ce s-a intamplat?
Razele de soare de afara ma fac sa realizez ca a trecut ceva timp de cand mi-am pierdut cunostinta. Cum am ajuns aici? Incerc sa cobor din patul improvizat din frunze si ramuri cand o voce de niciunde ma avertizeaza:
– Eu nu as face asta in locul tau!
Incerc sa-mi dau seama de unde vine vocea, dar o durere groaznica ma face sa ma prabusesc la loc.
– Este o minune ca ai supravietuit. Vraja a fost cat pe ce sa te rapuna. Este al saptelea rasarit de luna de cand ai inchis ochii.
O adiere stranie, dar minunata, simt ca-mi mangaie fruntea.
Apoi o vad…
Cuvintele isi pierd brusc sensul si orice descriere devine inutila.
Chipul ei radiaza lumina, primavara din ochii ei imi scalda privirea si nu pot rosti decat :
– Am murit? Esti un inger?
– Nu, nu sunt, imi spune cu cel mai frumos zambet din lume. Te-am gasit zacand la marginea iazului. Pari ca nu esti de pe meleagurile astea. Ce cauta un strain ca tine in codrii atat de periculosi ai Cartii Feţei?
Ce caut? Vreau sa-i vorbesc despre calatoria mea, despre Sfantul Graal, dar o durere sfasietoare imi strabate coloana vertebrala. Incep sa inteleg ce se intampla. Boala spăimântăturei ma atinsese si pe mine.
Brusc, cuvintele se sfarsesc nerostite iar teama ma cumprinde intr-un dans ametitor. Imi pierd cunostinta din nou. Zilele treceau una dupa alta iar eu paream incapabil sa-mi inving boala, sa ma ridic si sa vorbesc cu ea.
Pe ascuns, fara ca ea sa vada o priveam din ce in ce mai indragostit.
Cat de ciudat. Nu stiam nimic desprea ea, nu stiam nici macar daca este reala sau nu, dar ceva in mine, dincolo de ratiune si intelegere parea atras iremediabil de minunata faptura.
Stiu ca e acolo. Stiu ca e aici.
Ii simt privirea, ii simt respiratia , prezenta ei imi mangaie gandurile eliberandu-ma din lava fierbinde a temerilor mele. As vrea sa-i pot pot mangaia usor parul, sa ma pierd in zambetul ei salbatic , sa ma las scaldat in privirea ei feciorelnica si sa-i ating usor buzele voluptoase, dar nu pot schita nici macar un gest. Am luptat cu demonii din Tinutul Intunericului, mi-am aparat regatul de invazia atator barbarii, dar nu am invatat sa manuiesc cuvintele asa cum manuiesc spada.
Nu stiu ce sa-i spun, si chiar daca as sti imi este prea teama sa o fac. Doamne, cat de usor era atatunci cand ma luptam Hidrele insetate de sange, si cat de greu imi pare sa-i pot spune o singura fraza din ceea ce simt. Macar daca as avea curajul de a ma ridica si a o cunoaste!

„Voi Ielelor
Măiastrelor…”

Cantecul oracolului Ralurap imi mangaie gandurile.
-Te-ai trezit?! vocea ei intrerupe brusc sirul medodic.
Simt mana ei cum imi atinge usor gatul, apoi coboara incet pe camasa de zale incercand sa o scoata.
-Trebuie sa-ti scoti hainele, stau ude pe tine de atatea zile.
O prind usor de mana.
-Nu, nu face asta.
Pielea ei ma frige intr-un mod ciudat, dar nu pot sa o las sa continue. Nu, nu pot sa o las sa vada trupul ghebos plin de cicatrici din zecile de lupte purtate. Tresare, putin speriata.
-Iti faci tie rau, ai nevoie sa te schimbi. Ii priveam chipul angelic, pierdut in frumusetea ei stranie. Observ, cumva ascunsa, o cruce mica pe incheietura mainii. Imi simte privirea si rosteste :
-El stie cel mai bine ce este bine pt mine.
Cuvintele mistice si roseata din obraji erau un semn ca dincolo de alura salbatica si puternica se ascunde o faptura mai degraba sensibila, vulnerabila. Brusc se ridica si disparu printre ruinele catedralei.
Incerc sa ma ridic, sa o urmez dar ma prabusesc printre caramizile prafuite.
Ma tarasc, icnind de durere, tinandu-ma de o racla pe care pot citii: Sfintii Mucenici: Zotic, Atal, Camasie si Filip. O caldura stranie,ca o vibratie, pare ca-mi cuprinde buricele degetelor. Reusesc sa ajung la ceea ce parea o iesire din ruine iar razele lunii se revarsa pe fata mea. Il vad Incitatus ce pastea linistit la marginea unui iaz, iar in departare….
In departare, undeva in mijlocul unei poieni, salvatoarea mea dansa goala, salbatic, impreuna cu alte sase fapturi. Corpul ei senzual se arcuia erotic hipnotizandu-ma cu totul. Era dansul ielelor.
Bunica mea, atunci cand eram copil, imi povestea despre iele. Legenda spunea ca in trecut ar fi fost preotesele unei zeități dacice. De obicei, nu sunt socotite genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate, sau văzute în timpul dansului, iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul și cu vîrtejul horei jucate în jurul acestuia de 3 ori.

M-am retras, asigurandu-ma ca nu am fost vazut, pasind obosit spre asternutul din biserica construit de ea. Ciudat este ca desi realizam ca este o faptura stranie, diferita de femeile pamantene, sentimentul acela cald, placut de atractie nu parea sa scada in intensitate.
Dimineata m-am trezit mult mai bine. O forta si o energie necunoscuta reusise sa ma puna pe picioare. M-am ridicat, mi-am luat armura, spada si saua care erau langa mine si am iesit din biserica. Ielele disparusera si o data cu ele si muza mea. Doar Incitatus ma astepta tremurand bucuros din cap.
-Si eu ma bucur ca te revad Incitatus. Hai acasa, este inutil, Sfantul Graal este doar o himera.
-Ai vazut-o ?
Parand a incelege Inci scutura nervos din cap.
– Da, a disparut. continui, vorbind singur.
Asta se intampla cand iti este frica sa spui ceea ce simti.Cand iti este teama ca ai putea fi respins, si preferi sa traiesti ascuns in propriile temeri. Hai sa mergem acasa. Urcand in sa l-am zarit imediat. Copacul maiestos unde ma prabusisem era la doar o aruncatura de privire de mine. Coroana lui domina imprejurimile iar dorinta de a ma intoarce in locul in care ma prabusisem ma domina intr-un mod inexplicabil.
Straniu era ca apropiindu-ma de el senzatia crestea in intensitate.
Apoi am zarit.
Initial ca o mogaldeata, apoi cu fiecare pas pe care Incitatus il facea am realizat ca este ea.
Goala, aparent fara viata, acoperita de frunzele unei toamne tarzii, muza mea zacea la umbra falnicului copac. Ce sa fac? Ce as putea face? Sentimente stranii, contradictorii, imi rascoleau orice putere de a rationa. Un amestec bizar de teama si dorinta, fascinatie dar si un ocean de timiditate, toate intr-un tsunamii ce-mi matura violent sufletul. Nu stiu ce sa fac, si chiar daca as stii, nu sunt foarte convins ca as avea curajul de a o face.
Stau o privesc, inventez milioane de variante in care povestea ar putea continua dar raman ancorat in sa, fara sa cobor jos pe pamant.
Un icnet scurt imi intrerupe reveria.
Pleoapele se scuturara de cateva ori, si doi ochi nefiresti de frumosi ma scrutau, trecand prin mine ca printr-o plastilina. Buzele ei se miscau, dar nici un sunet nu sparse linistea apasatoare. Doamne cat de frumoasa era!
Iar eu atat de prost pentru ca nu stiu sa spun nimic.
Parul ei curgea voluptos pe umerii goi, pielea aramie desenata din dansul razelor de luna contrasta cu ochii inocenti de culoarea paraului de munte. In momentul in care s-a ridicat in picioare inconstient, dincolo de teama si timiditate, i-am intins mana, sperand ca se va prinde de ea.
Cu un suras salbatic dar incantator, ma apuca de mana si se arunca in spatele meu.Trupul ei se lipeste de spatele meu si toata energia cosmosului imi framanta fiecare por al pielii.
In drumul spre cetatea mea, nu am putut sa nu observ ca intregul meu tinut parea schimbat. Oamenii incepusera sa-si revina si pe unde treceam un sentiment de bucurie comuna parea ca insoteste pe toti cei care ne asteptau. Inainte sa descalec o prezenta feminina se desprinde din multimea care ma aclama.
Era oracolul.
Se apropie de mine si-mi sopteste usor:
– Deci ai gasit pana la urma Sfantul Graal!

Publicitate