Povestea micului soldat

15qp2eg

Colbul drumului ma urmarea tacut sub pasii apasati ai bocancilor militari. Putin obosit de drumul istovitor, dar nerabdator sa-mi revad familia dupa 10 ani de razboi, narile incepeau sa adulmece aerul unic al livezii de ciresi de la marginea satului.
Atatia ani de departare si mirosul a ramas acelasi.
Ridic cu o mana poarta de lemn si pasesc in curte putin surprins ca Max nu-si face aparitia. Latratul lui era parte a decorului arhaic, aparent indispensabil, al curtii parintesti.Speram sa ma joc putin cu el pentru a mai estompa din emotile care ma dominau ca un demon absolut.
– Albert! Strigatul mamei aproape ca a reusit sa ma sperie. Nu am reusit sa ma intorc pe deplin si deja mama era in bratele mele plangand coplesitor.Din pragul usii tata ne privea cu niste ochi blanzi incercand,totusi, sa pastreze mina unui om puternic.
In cateva ore vestea revenirii micului soldat a inundat ulitele satului rezultand un soi de pelerinaj la batrana casa parinteasca. Strangeri barbatesti de mana sau imbratisari tandre, un ritual ce se s-a repetat pana tarziu in noapte.
Dimineata, scaldat de razele soarelui, am lasat pasii sa ma poarte, pierdut, prin locuri atat de vechi incat acum mi se pareau aproape straine.
Nucul batran, stufos,ce-mi scruta orizontul,mirosul puternic al frunzelor verzi, trezesc brusc in mine un tsunami violent ce-mi matura devastator gandurile. Inima imi bate aproape sa-mi iasa din piept, si nici una din ororile razboiului nu-mi amintesc sa ma fi facut sa tremur asa.
Acolo lucuia Ana.
Ana era o tanara firava, frumoasa, cu ochii atat de albastri incat cerul parea de multe ori invidios pe nuanta naturala a lor. Zece ani acesti ochi au fost ultimul refugiu in fata grozaviilor ce mi-au bantuit noptile.Chipul ei de inger, la umbra acelui nuc, era ultimul lucru ce-mi ramasese in memorie, ca si cum cerul isi scrijelise culoare, incrustandu-mi retina.
M-am imbatat de atatea ori cu parfumul ei, m-am hranit cu cele mai salbatice vise, dar niciodata, absolut niciodata, nu am avut curajul de ai spune ceea ce simt. Frumusetea ei mi se parea adesea nepamanteana, si numai gandul ca as putea visa la ea mi se parea o imensa blasfemie. Adeseori o urmaream cu privirea, sedus de zambetul ei stralucitor, cautand in mine resurse de ai spune ceea ce simt. Nu am facut-o niciodata.
Nucul din fata mea imi reamintea de demonii din tineretea mea. Pentru o secunda m-am oprit cochetand cu ideea de a ma intoarce, dar dorinta era mult prea puternica.
Priveam in curtea casei sperand natang sa o zaresc, dar zgomotul strident al unor copii care bateau mingea imi atrase atentia. Inca stanjenit de emotile ce nu-mi dateau pace,curios, arunc o privire peste gardul de lemn ce-i imprejmuia casa.
Atunci l-am zarit. Ochii lui nu lasa nici o urma de interpretare. Pustiul era o copie nefiresc de fidela a Anei. Sentimente atat de stranii si confuze imi rascoleau sufletul ca un malaxor. Pe de o parte am inteles ca am pierdut definitiv ceva ce nu am avut niciodata, dar undeva in interiorul meu simteam o bucurie pe care nu puteam sa o inteleg. Eram atat de fericit pentru ea. Frumusetea si bucuria din privirile acestui pusti nu putea decat sa reflecte fericirea ei.
Aproape ca am luat-o la fuga undeva in livada din dreapta mea. Incercam sa inteleg de cine fug. De ea sau de mine?
M-am asezat undeva la umbra unui cires pentru a-mi pune ordine in ganduri.
Oare ce a fost in capul meu? Ce asteptam? Sa stea zece ani sa ma astepte? Cum sa ma astepte cand ea nu a stiut niciodata ceea ce simt? Si daca m-ar fi asteptat viata ei ar fi fost mai buna? Tiruri necontenite de intrebari imi macina gandurile.
O adiere blanda de vant ma face sa tresar. Simt apropierea cuiva si ma intorc instinctiv. Respiratia mi se opreste pentru o fractiune de secunda, chipul ei imi picteaza retina. Era Ana. Aceeasi Ana si totusi atat de diferita.
Copilul firav se transformase intr-o femeie extrem de seducatoare, ingerul prinsese aripi.
-Buna, Albert! am inteles ca te-ai intors din razboi.Ce faci aici singur?
-Aaa….Ana!Buna…nimic, ma odihneam.
Inima imi batea nebuna, pierduta in timp si spatiu, nu reuseam sa silabisesc doua silabe corect, parand doar un tantalau balbait.
Ii priveam fascinat parul ca o flacara vie, buzele seducatoare ce parca te chemau sa le atingi si am inteles ca 10 ani de razboi nu au reusit sa ma faca sa uit motivul pentru care am plecat.
-Cat de tacut esti! Te deranjez Albert? Mai bine plec, oricum ma asteapta sotul meu sa plecam. Ma bucur ca te-am revazut.
Se intoarse zambind, pasind prin iarba umeda.
Cred ca facuse trei, patru pasi cand o voce straina, parca venind de nicaieri, rasuna in soapta frunzelor de pom:
-Cat de mult mi-ai lipsit. Am fost atat de indragostit de tine!
Cu vocea gatuita de emotie, socat de tainica destainuire, acel curaj de care nu ma credeam capabil se stinse in cateva fractiuni de secunda. Ma simteam mic, mic si-mi venea sa intru in pamant de rusine. Speram, ma rugam, sa fi fost mult prea departe pentru a intelege cuvintele mele.
Se opri o secunda. O secunda care mi s-a parut o viata. Se auzea doar fosnetul frunzelor, zgomotul nebun al inimii ce batea sa-mi iasa din piept si… s-a intors. Ochii ei m-au strapuns ucigator si brusc a luat-o la fuga.
Ma uram. Ma uram sincer, cu toata puterea, pentru nasabuinta mea.
In satul in care traiam, in acea comunitate stricta si conservatoare familia era unul din lucrurile intangibile. O femeie casatorita apartinea pe viata sotului si nimeni nu-si amintea ca vreodata sa fi existat vre-un divort. Chiar si numai intentia de a privi o femeie casatorita altfel decat cu respectul strabun al familiei era un lucru de neconceput. Cum este posibil ca tocmai eu care am respectat regulile si ordinele atatia ani sa ma las prada unui impuls, las, sentimental.
Daca ar fi auzit cineva?
Intreaga seara m-am framantat coplesit de gestul meu. Cateva momente am cochetat cu ideea de a disparea, de a pleca din sat dar ceva adanc inradacinat in sufletul meu nu-mi datea pace.
Era trecut de miezul noptii si nu puteam pune geana pe geana. M-am ridicat usor, mi-am luat pantalonii kaki, militari, si am iesit afara. Iarba umeda imi gadila placut talpile. Dupa 10 ani in care am purtat bocancii zi de zi, senzatia de libertate pe care mi-o datea iarba ce-mi gadila glezna era infioratoare. Zgomotul mortierelor si suieratul gloantelor care-mi insotise atatea nopti era inlocuita de o liniste care acum mi se parea straina.
Mirosul ciresilor era atat de placut. Imi amintea de copilarie, de zilele cand ma cataram bezmeic in varful ciresului pentru a lua prima cireasa coapta. Amintirile despre copilarie, despre adolescenta, m-au facut sa fug din nou cu gandul la ea.
Fica preotului din sat, Ana nu a fost niciodata una dintre fetele care sa iasa in evidenta prin aspectul fizic. Extrem de plapanda, o mana de om, avea totusi o frumusete stranie, unica ce izvora din adancul ei. Sufletul sezatorilor si a horelor organizate in sat, Ana iesea in evidenta prin naturaletea gesturilor ei, un amalgam straniu de naivitate, tupeu si inteligenta.
De cele mai multe ori stateam undeva retras si o priveam cum joaca nebuna, plina de viata in bratele flacailor ce-o invitau la joc. Era atat de frumoasa. Micuta, slabuta, cu parul mangaiat de vant, cu sanii mici, feciorelnici, cu un zambet in care ma pierdeam ca intr-un vis frumos. Uneori ii intalneam privirea si ma feream speriat de indrazneala mea.
Cu multi,multi ani in urma satul nostru a fost lovit, ca intreaga regiune de altfel, de o epidemie de krajcak. O boala misterioasa, fara leac, in care trupul era invadat de de coji dezgustatoare. Cred ca aveam undeva la 4-5 ani cand m-am imbolnavit de krajkak. Am reusit sa supravietuiesc epidemiei dar chipul si trupul mi-au ramas brazdate de urmele dizgratioase ale bolii. Am crescut acceptand privirile compatimitoare ale celor din jur si eram ingrozit de teama de a citi si in ochii ei acelasi lucru. Am preferat sa o iubesc in tacere, asa cum iubesti luna, asa cum iubeste soarele, asa cum iubesti marea, constient ca ele nu-ti vor raspunde niciodata. Nopti intregi m-am pierdut in imbratisarea ei, m-am dezmierdat cu gustul buzelor ei, am inotat in oceanul albastru al ochilor dar toate astea, intotdeauna, doar in visele mele.
Un fosnet undeva in intuneric ma trezeste din gandurile mele. Realizez ca zgomotul a venit de undeva de la cativa metri in fata mea. Caut sa disting in bezna noptii daca e vorba de o fiinta vie si ma opresc pentru o secunda. Cunosteam locul. Era locul unde am stat dimineata. Nu-mi aminteam ca in vechea livada de ciresi sa fi salajuit vreodata animale salbatice asa ca m-am apropiat curios.
Ceva, la radacina copacului, ca o mogaldeata stranie statea ghemuita cu totul si cu totul nemiscata. Eram deja foarte aproape de ea cand doi ochi ma fixeaza speriati.
Inmarmurit, incapabil sa ma mai misc si un centimetru, realizez ca este Ana.
-Albert, ce cauti aici ?
-Ana…nu puteam sa dorm. Dar tu, tu ce cauti aici?
-Cuvintele tale… cuvintele tale nu-mi dau pace.Cand am auzit ca te-ai intors din razboi, am simtit ca un inger s-a intors la mine. De ce nu mi-ai spus niciodata ca esti indragostit de mine?
-Nu stiu. Mi-a fost teama.Chiar nu ai surprins niciodata privirea mea, atunci? Chiar nu ai inteles niciodata dincolo de cuvinte ceea ce simteam?
-Ba da, Albert…doar ca uneori imi imaginam ca defapt este o fantezie a mea. Ca asta imi doream eu sa vad.
Pentru o secunda luna evadeaza din inclestarea norilor si ii zaresc chipul angelic. Plangea, dar ochii ei superbi se jucau deja cu sufletul meu. Imi doream atat de mult sa ma apropii sa o iau in brate sa o sarut si sa nu o mai pierd niciodata dar eram constient ca oricat de mica ar fi fost apropierea nu puteam decat sa-i fac si mai mult rau. Dumnezeule, daca nu ar fi fost casatorita, daca nu ar fi fost copilul acela superb care era o picatura din ea, daca m-as fi intors mai devreme…
-Vino mai aproape Albert.
-Nu pot Ana. Zece ani mi-am dorit in fiecare secunda sa-ti aud glasul cum ma cheama, dar acum nu pot…Nu pot sa-ti fac asta. Batranii satului te-ar linsa doar daca ar sti ca stai in miez de noapte de vorba cu mine. Te rog du-te acasa…Te iubesc prea mult pentru a-ti face rau.
Privirea ei pierduta parea ca intelege situatia imposibila in care ne aflam. Lacrimi rebele alergau nebune pe minunatul ei chip iar buzele ei pareau incapabile sa spuna ceva. Intr-un tarziu i-am auzit vocea:
-Bine Albert, dar te rog nu ma parasi, nu disparea din nou, ramai langa mine, ca prieten. Te rog.
O priveam cum se ridica,cum lumina lunii deseneaza pe trupul ei seducator lumini si umbre salbatice si pentru o secunda am surprins-o cum ma priveste.Cicatricile de pe pieptul si chipul meu erau vizibile si in acele momente as fi dat orice sa stiu ce simte. Care este imaginea pe care o primeste sufletul ei.Ce mecanisme irationale a facut-o sa se indragosteasca de un barbat cu atatea cicatrici. Am urmarit-o cu privirea pana ce bezna noptii s-a intrepatruns cu umbra ei si tot ce a mai ramas a fost vocea ciresilor ce incercau sa ne spuna ceva.
O parte din sufletul meu era atat de fericit. Poate asa acum nu a fost niciodata.Cuvintele ei, sentimentele ei erau tot ceea ce mi-am dorit vreodata. Zece ani am crezut ca asta este tot ceea ce-mi doresc, dar acum fericirea mea mi se parea atat de nesemnificativa atunci cand ma gandeam la zambetul acelui pusti.
Asa cum un copac nu poate prinde radacina intr-o mocirla urat mirositoare, dragostea noastra trebuia sa ramana pura asa cum a lasat-o Dumnezeu.
Cu toate astea am continuat sa ne vedem in noptile intunecate, undeva sub mantia protectoare a livezii de ciresi. O ascultam ore in sir, ma coplesea cu increderea pe care o avea in mine. Nopti intregi am vorbit despre ea, despre fiul si familia ei, despre noi si viata noastra.
Se casatorise, la putin timp dupa ce plecasem eu in razboi, cu fiul invatatorului. O casatorie aranjata de familia ei. Sotul ei era un om bun, bland dar fara sclipirea aceea care face sufletul unei femei sa vibreze. Defapt in comunitatea noastra casatoriile aranjate de parinti era un lucru comun. Notiunea de familie se rezuma la o gospodarie frumoasa, copii ingrijiti si o imagine cat mai buna in societate. Ana si sotul ei era unul din cuplurile frumoase ale acestei societati. Chiar si simplele noastre discutii ar fi provocat un imens scandal daca cineva ne-ar fi surprins vorbind.
Amandoi stiam ca gresim, dar undeva in sufletul nostru speram ca prin distanta pe care o pastram unul fata de celalalt, prin bariera pe care singuri am pus-o intre noi doi, dateam dovada de un deosebit respect fata de aceasta comunitate. Stiam ca in mod real nimeni nu ar fi inteles asta. Nimeni nu ne-ar fi inteles niciodata.
Singurii martori ai inocentei dragostei, frunzele de cires si luna, nu ar fi stiut niciodata cum sa sopteasca celorlalti despre virginitatea relatiei noastre, oamenii judecand cu siguranta ceea ce ar fi facut ei in locul nostru si nu ceea ce am facut noi.
Povestea noastra era ca un vis tainic, o fantezie neimpartasita, ne hraneam cu minutele in care vorbeam banalitati si respiram prezenta celuilalt. Nu era o poveste de dragoste. Povestea de dragoste este ceva banal, carnal. Povestea de dragoste inseamna dorinta si pasiune iar noi renuntasem la toate astea pentru contopire sufleteasca totala. Imagineaza-ti o carte frumoasa. O carte in care te indragostesti de personajul principal. Sti ca este o fantezie, sti ca nu-l vei intalni niciodata, dar traiesti si mori cu el la fiecare fila pe care o parcurgi. Adormi noaptea visand ca faci dragoste cu el si uneori te surprinzi cautandu-i chipul pe strada. Desi sti ca nimic nu este real, ca este doar o fantezie. Dar te simti atat de bine atunci cand o traiesti. Acele momente cand esti doar tu si el, cand fantezia iti curge placut prin vene, este tot ce ai mai bun, uneori. Insula unde te retragi cand totul in jurul tau arde si unde sti ca pentru cateva clipe iti vei gasi linistea.
Cum poti explica oamenilor obisnuiti ca exista ceva mai presus de dragoste, ca noi ne traiam doar visul nostru tainic fara sa dorim sa ranim pe cineva. Stiam ca este imposibil.
Prinsi in capcana dintre realitate si visare, intre sentimente si datorie fata de comunitatea in care traim, prizonieri unui destin straniu amandoi am decis ca este mai bine sa …

PS:Uneori povestile nu au sfarsit. Uneori dooar visele noastre scriu sfarsitul unui text.
Povestea micului soldat este o poveste atipica in care cititorul in momentele lui de visare hotareste cum se termina aceasta poveste. Nu exista varianta corecta.

Reclame

2 comentarii

Din categoria Fără categorie

2 răspunsuri la „Povestea micului soldat

  1. Pingback: Ratacit printre litere – 100 | Ratacit printre litere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s