Povestea broscutei testoase.

A fost o data ca niciodata, ca de nu ar fi nu s-ar mai povesti.

Candva, in vremurile de demult, traia o broscuta testoasa cu o carapace rosie ca focul, extrem de vesela, plina de viata si care iubea sa se plimbe prin colbul drumului, pasind usor pe fiecare pietricica pe care o intalnea.

Intr-o zi, scaldandu-se in razele generoase ale soarelui, micuta testoasa pleca spre albia raului, pentru a domoli din zapuseala agasanta.
Era atat de cald.
Si cum mergea ea cu pasi mici, pierduti, prin praful gros al drumului, din spatele ei auzi un zgomot. Imediat se opri si intra prevazatoare in carapacea ei de teama ca zgomotul sa nu vina de la un pericol ce-ar putea sa-i faca rau.
Niste mustati aspre ii trecura prin dreptul carapacei, dar nimic periculos.

Dupa un timp, usor, usor, de sub carapacea rosie, un botic mic isi facu temator aparitia.
Privi in stanga, privi in dreapta si observa la un metru de ea un catelus mic, un pui de cateva luni, zdrentuit cu o blanita inchisa la culoare, dar plina de pete asimetrice ce-i dateau o tenta stranie.

Imediat ce-o zari ca a iesit de sub carapace, blanosul se apropie usor de ea, pentru a nu o speria si in semn de prietenie ii trase o limba aspra pe carapacea ei colorata.
De data aceasta broscuta nu se mai sperie si simti saliva lui cum ii trecu usor peste cap.
Se apropie de el, trecu lipindu-se de labuta lui blanoasa, si-si relua drumul spre albia raului. Blanita patata sari bucuros, jucandu-se in jurul broscutei rosi, urmarind-o dornic de joaca.

Si uite cum, prin drumul plin de praf cei doi mici necunoscuti, devenira tovarasi de drum bucurandu-se unul de compania celuilalt.

Toate au fost bune si frumoase pana cand ajungand la trecerea de cale ferata, impiedicandu-se, micuta broscuta isi pierdu echilibrul si se rasturna cazand pe carapace cu piciorusele ei mici in sus.
Speriata incerca sa se redreseze, dar ii era imposibil.

Blanosul ei amic, imediat se agita sarind in jurul ei, incercand sa o ajute cumva.
Din departare se auzea sirena trenului.
Speriat, privind cand la trenul care se apropia, cand la broscuta, catelul lua decizia de a o lua cu gurita lui de langa sina si sa o mute undeva.
Se apropie, prinse carapacea intre dinti incercand sa-i salveze viata.
Doar ca broscuta era mult prea speriata sa inteleaga asta.
Ea nu vedea trenul iar gestul lui de a fi atat de aproape de ea, de a o lua in gurita lui, i se paru inspaimantator.
Broscuta la perceput brusc pe blanos ca pe un inamic care dorea sa-i faca rau.
Asa ca il musca cu toata puterea ei de limba, zgariindu-l in acelasi timp cu gherutele.
Bietul catel, cherlaind de durere, o scapa pe broscuta din gura. Apoi se auzi o bufnitura surda si sirena trenului cu aburi care trecu in viteza.
De undeva, de la un geam o voce de copil striga:
-Uite mami, un catel care doarme in sant.

Morala: Uneori suntem prea panicati de ceea ce ni se intampla si ne temem atat de tare de cei care defapt doar vor sa ne ajute incat ne facem rau si noua si lor.

Nota : Acest text nu intra in tiparul povestilor obisnuite pe care le scriu pe blog, dar este o poveste despre viata, de care am simtit nevoia sa vorbesc.
Exista o teorie a psihologiei moderne care spune sa nu te agati sa salvezi un om, pentru ca risti sa te prabusesti cu el.
Atat de des aud in jurul meu replica : dar lasa-l domnule nu vezi ca nu vrea sa fie ajutat. Vezi-ti de tine nu de el.
Este adevarat. Uneori incercand sa ajuti pe cineva risti ca viata sa te loveasca ca un tren si sa pierzi totul.
Dar oare nu asta ne face mai umani?
Egoismul si lipsa de empatie nu este oare mai groaznice decat moartea sau esecul?
Nu de putine ori m-am trezit ca incercand sa ajut oameni, am fost ranit tocmai de cei pe care incercam sa le ofer sprijinul meu.
Niciodata nu m-am suparat.
M-ar fi durut mult mai tare sa stau nepasator, egoist, vazandu-mi de drumul meu, evitand sa ma implic.
Tu, broscuta testoasa, nu vreau decat sa te iau de langa sina.
Nimic mai mult.