Amintiri ratacite

In bezna noptii, conturati de lumanarile palpaind, oamenii pareau doar niste naluci cu chipuri stranii miscandu-se greoi spre casele lor. Un suvoi nesfarsit de umbre ce se distingeau cu greu in intuneric, purtand cu ei o flacara ce le lumina sufletul.
In aceasta coloana tacuta, ce marsaluia incet spre blocurile gri, graba mea incercand sa razbatat in sens invers parea cumva stranie. O imagine abstracta, accentuata de lumanarea stinsa din mana mea, inotand intr-un ocean de flacari fara a avea nici cea mai mica intentie de a cere ajutorul cuiva pentru a o aprinde.
Ajuns in fata bisericii, inghiontit de multimea grabita, cautand o bresa in acest zid uman, pentru o secunda m-am gandit sa renunt si sa ma intorc acasa.
Intarziasem mult prea mult, era de-a dreptul irational sa cred ca ma mai asteapta.
M-am hotarat ca totusi sa aprind o lumanare si sa merg sa ma rog cateva minute in biserica.

Pe o poarta cu o latime de putin peste un metru, sute de oameni incercau sa iasa si sa intre in acelasi timp. Un haos greu de descris in cuvinte
Impins din toate partile, dus de val ca o frunza pierduta pe un rau de munte saltaret, brusc, ca un flash, i-am zarit chipul.
Obosita, deranjata de toata zarva din jurul ei, cu ochii superbi, caprui, ireali de frumosi , Ana ma cauta cu privirea sperand sa ma gaseasca.
Un amestec omogen de speranta, dorinta, epuizare si tristete.
Ana nu este doar o femeie frumoasa. Ea avea ceva magic, o atractie pe care nu am mai regasit-o la nici o femeie. Are acel ceva care face diferenta intre o femeie frumoasa si una superba.

Trecuse multi ani peste parul meu, acum carunt. Uneori aveam senzatia ca au trecut mai multe vieti.
Cand am intalnit-o, Ana era doar o pustoaica, una cu un trup plapand, extrem de slabuta, dar cu o energie debordanta, care reusea sa te cucereasca cu o inteligenta sclipitoare si un simt al al umorului incantator.
Dar Ana nu era deloc genul de fata pe care sa o seduci si sa cedeze usor.
Luni intregi am incercat sa ma apropii de ea, la fiecare petrecere comuna in care ne intalneam ii propuneam sa iesim, dar de fiecare data cu sarmul si ironia ei fina reusea sa se joace cu mine fara a-mi da nici o sansa.
Asta m-a indarjit si mai tare.
Intr-un final, dupa multe luni de incercari, mi-a raspuns surazant:
-Ok, mergem la film. Dar la film si atat, nu-ti face iluzii.

Era o duminica de vara si nu cred ca am reusit sa dorm cateva ore in noaptea aceea. Intreaga zi am cautat si am aruncat haine din sifonier. Nimic nu-mi placea, totul mi se parea lipsit de gust. Defapt nici nu cred ca asta conta prea tare.
Erau doar emotiile pe care nu le puteam controla.
Arata superb. Intr-o rochita scurta, verde, care lasa sa se vada picioarele frumoase, cu parul rebel ce-i mangaia chipul, Ana stralucea cu adevarat.
Vorbea. Vorbea mult. Poate unde eu nu reuseam sa mai articulez nici un cuvant.
Niciodata nu m-am simtit atat de neindemantic, coplesit de prezenta cuiva.
Cu un suras in coltul gurii, pusa pe soti, Ana avea un farmec special pe care in ziua aceea il etala cu atata generozitate. In timpul filmului am incercat sa-i ating usor mana, dar si-a retras-o amuzata soptindu-mi :
-baietelul a devenit indraznet?
Ii placea sa se joace, iar Ana era extrem de talentata atunci cand si-o propunea. Mi-am dat seama ca incerca sa ma provoace, sa ma starneasca si probabil o surprindea ca nu-mi ies din fire si nici nu bat in retragere.

Imi amintesc ca era un cinema vechi, pe vechile bulevarde centrale. Inca nu existau Mall-uri si iesirea din sala se facea direct afara.
Afara, o ploaie de vara infioratoare, cerul parand ca pentru cateva clipe revarsa din el fiecare picatura de ploaie pe care a strans-o in intreaga vara. Oamenii, speriati, cautati disperati adapost.
De undeva de la o fereastra,  la primul etaj, cineva dorea sa fie ironic lasand sa se auda destul de tare: Singin in the rain.
Cautam cu privirea un adapost, cand Ana o zbugheste de langa mine si iese in ploaia nebuna de afara, dansand in rochita ei verde care se mulase pe trupul ei, uda, sub privirile oamenilor care o priveau cu surprindere, ca pe o copila sarita de pe fix.
Atunci am stiut ca trebuie sa o fac. Ana simboliza tot ceea ce poate mai frumos si mai nonconformist la o femeie.
Am iesit in infernul umed, m-am apropiat de ea si am luat-o de mana.
Era prima data cand o luam de mana.
S-a intors, m-a privit, mi-a zambit suav si a inceput sa valseze alaturi de mine. Usor, strangandu-mi usor degetele.
Simteam ochii atintiti asupra noastra, dar nu-mi mai pasa.
Auzeam muzica cum imi mangaie urechile, eram pierdut in ochii ei caprui si dansam asa cum nu o facusem niciodata.
Nu am sa uit niciodata chipul Anei.
Parul ud, fata strabatuta de picaturi ce dansau pe buzele ei rosii, sani ei inca doar inmuguriti, fericirea ce se citea pe chipul ei.
Nu am mai rezistat.
Am tras-o spre mine si am sarutat-o, punand in acel sarut fiecare celula, fiecare vis, fiecare gand sau speranta pe care o aveam. Buzele ei umede de ploaie, picaturile ce se prelingeau peste barbiile noastre, totul era de o frumusete ireala, un tablou a carei amintire mi-a ramas adanc in sufletul meu, acolo in camaruta aceea cu amintiri speciale.

Ne-am casatorit tarziu. Intotdeauna eu si Ana am spus ca nu avem nevoie de o hartie care sa pecetuiasca iubirea noastra.
Ana a studiat Universitatea de Arte si ne-am casatorit doar cu cateva luni inainte de a se naste Luc.
A fost o nunta atipica, stranie prin simplitatea ei.
Undeva pe o plaja la Marea Neagra, aproape de Delta Dunarii, doar noi doi si nasii nostri, care intamplator sau nu, erau rude cu duhovnicul ei, parintele Arsenie Papacioc.
Tot parintele ne-a si cununat.
Nu a existat nici o petrecere, totul a fost coplesitor de simplu, dar nu a lipsit rochia ei de mireasa absolut superba, aleasa de Ana dintr-o colectie veche, foarte veche, apartind strabunicilor parintelui. A fost cadoul parintelui pentru unirea noastra spirituala.
Pe cap in locul clasicelor cunune metalice, am purtat doua coronite create chiar de Ana din flori. Iar in picioare…
In picioare nu am avut nimic.
Ana spunea ca in felul acesta ne va uni pamantul :)))
Ne-am casatorit pe 20 mai
Ilinca, fetita noastra s-a nascut tot pe 20 mai.
Este motivul pentru care aceasta zi a devenit una din zilele de referinta din viata noastra.

Au trecut multi ani peste noi.
Cu bune si rele. Cu clipe unice ce ne-au umplut sufletul de bucurie sau cu scantei colorate datorita incapatanarii carachioase de care dateam dovada amandoi cateodata.
Dar, Ana stabilise o regula inca de la inceput. Oricat de proasta ar fi fost ziua, oricate frecusuri sau discutii ar fi aparut, niciodata, dar niciodata nu ne culcam suparati unul pe celalalt.
Si nu am facut-o niciodata.
Alaturi de Ana viata mea a fost la fel de nebuna ca primul nostru sarut.
Ne placea sa calatorim. Uneori ne luam o vacanta de cateva zile si ne retrageam undeva la un schit uitat de lume si stateam cateva zile in liniste.
Ilinca ii semana atat de mult, Anei.
Avea aceeasi ochi patrunzatori, buzele ei seducatoare. Mostenea talentul ei. Ilinca picta de la 2 ani. Ne-a surprins precocitatea ei.
Intr-o zi a venit Ana la mine si mi-a aratat un soare pictat pe o coala de hartie. Desi era rudimentar, avea ceva sclipitor in el.
Ana era extrem de entuziasmata si aproape topaia pe langa mine
-baby, uite ce a desenat Ilinca!
Intotdeauna, Ana se entuziasma atat de usor cand eram vorba de cei doi pici…

Cineva ma impinge extrem de puternic si ma trezeste din reverie. Inca eram in oceanul de oameni ce ma impingeau dintr-o parte in alta in curtea biserici.
Chipul drag al Anei era acolo asteptandu-ma.
S-a apropiat, m-a sarutat usor pe obraz si mi-a soptit:
-Zanule, credeam ca nu mai vi! in viata mea, adauga ea pusa pe soti.
Ramai langa mine.
-Ana voi fi tot timpul al tau.
In fiecare zi din tot restul vieti mele.

 

foto credit: internet

Publicitate