Copilarie

 

Cred ca aveam patru, poate cinci ani cand, descult, prin praful inecacios al unui drum de tara, paseam lipa-lipa cu un cârd de gaste  pentru a le duce la marginea satului.
Eram in vacanta la bunici si mergeam aproape un kilometru in fiecare dimineata cu un bat in mana alergand din sant in sant dupa micutele oratanii.
Erau doar niste gaste, dar increderea pe care mi-o acordau bunicii era coplesitoare.
Imi amintesc cum urcam un deal, destul de abrupt. Acolo ne intalneam cu alti copii cu propriul card de gaste.
Cel mai tare ma temeam cand in drumul meu intalneam niste animale negre, bivolite, cu niste coarne ciudate si care atunci mi se pareau atat de inspaimantatoare.

In dupa amiezele mai racoroase, bunicul venea cu o carte groasa, neagra si ne invata literele alfabetului. Biblia a fost prima carte pe care am citit-o.
Cu mult timp inainte de a merge la scoala.

O data pe an, in special vara, prin rotatie, bunicului ii venea randul sa duca cireada satului pe camp si sa aiva grija de ea. Erau undeva la 100 de vaci iar pentru asta avea nevoie de ajutoare. Pe langa verii mai mari, mergeam si noi copii, mai mult pentru a ne praji la soare decat sa fim cu adevart utili.
Era o experienta incredibila.
O zi intreaga in soare, fara colt de umbra, band apa din izvoare de pe camp si mancand ceea ce aveai pregatit de cu seara. Pentru un copil, desi pare destul de greu de crezut in zilele noastre, era o bucurie si o aventura la care tanjeam cu multe saptamani inainte.

Imi amintesc atat de bine iernile.
O sanie din lemn, veche, cu doua bari de metal pe post de sina, dealul ce se afla la cateva sute de metri de casa bunicilor.
Urcam uzi pana la piele aproape doua sute de metri pana pe culmea dealului, apoi tipetele noastre, a zeci, poate sute de copii, rasunau intreaga zi umpland de viata tot satul. Singuri sau cu saniile legate intre noi, acele clipe magice sunt greu de descris cu ajutorul unei tastaturi.
Intre lacrimile de durere cand ne loveam, chicotitul vesel cand urcai dealul si tusea seaca de la hainele ude de pe noi, cu greu faceai diferenta.
Este aproape imposibil sa-mi amintesc numarul de vanatai pe care le faceam doar intr-o singura zi la derdelus.
Cert este ca nu ne intorceam acasa pana nu venea bunicii dupa noi, iar asta se intampla cu mult dupa lasatul serii.

Cred ca eram in clasa a doua sau a treia cand pe terenul de fotbal din curtea scolii, unde ramaneam intotdeauna dupa terminarea orelor, m-am lovit strasnic de bara metalica.
Inca am, dupa 30 si ceva de ani cucuiul din ziua aceea.
Speriat, inca sub socul loviturii, am plecat acasa uitand langa bara, acolo unde le strangeam cu totii, haina de scoala si ghiozdanul 🙂
Cucuiul era imens, dar mult mai mare a fost papara mancata de la parinti dupa ce ne-am intors in curtea scolii si nu am mai gasit nici haina dar nici ghiozdanul cu cartiile.
Niciodata nu am putut sa-mi dau seama cine ar fi furat un ghiozdan plin cu carti si caiete.

Am fost un copil extrem de timid , introvertit.
Nu excelam in a socializa cu oricine.
Cu toate astea, am fost departe de a spune ca macar m-am apropiat de un copil cuminte.
Capul spart de doua ori si cusut, mana si piciorul in gips, distractia preferata era sa ne urcam pe un sifonier de doi metri si sa sarim in pat de acolo. O copilarie despre care as putea vorbi ore in sir fara sa ma opresc.
Asta nu m-a oprit insa sa fiu un elev eminent pe toata perioada copilariei.
Dar scoala, a fost scoala iar sutele de amintiri si prostioarele de atunci, sunt acolo undeva intr-un loc special.

Imi amintesc prima data cand m-am indragostit de o fata.
Eram deja adolescent.
Era pentru prima data cand simteam fluturi in stomac in preajma cuiva. Nu intelegeam prea bine ce se intampla si am fost prea speriat sa i-o spun. Nimeni nu a aflat niciodata.

Astazi este 1 iunie.
Ziua copiilor.
Este randul lor sa traiasca aceasta fascinanta etapa din viata cu cat mai multe amintiri frumoase. Evident ca nu o pot trai la fel ca noi. Nici noi nu am trait aceeasi copilarie ca a bunicilor nostri sau a strabunicilor nostri, dar un lucru trebuie sa ramana comun.
Inocenta.
Lasati copiii sa fie copii !
Credeti-ma un copil poate invata cum trebuie in acelasi timp in care-si poate traii copilaria.
Permiteti copiilor sa fie imaturi si sa faca prostii.
Nu exista prostii mari sau mici atunci cand esti copil.
Incetati sa pune-ti pe umarul copiilor, povara adultilor, doar pentru ca voi nu ati reusit in anumite domenii.
Incurajatii, iubitii dar mai ales acceptatii asa cum sunt ei, nazdravani, sau mai retrasi.
In viata avem multe sanse, dar niciodata nu mai putem avea inocentei copilariei.
La multi ani tuturor celor cu suflet de copil.

Publicitate