Dincolo de tacere

 

 

Stropii de ploaie imi desenau chipul, imbratisand tacuti fiecare particica din fiinta mea.
Priveam pierdut, fara sa-mi pese de oamenii ce ma fixau ca pe o ciudatenie.
Ghemuit pe banca aceea ratacita, impasibil de ploaia de vara ce matura oameni si suflete in jurul meu, gandurile mele inotau haotic printre lacrimi si stropi.
Franturi de amintiri, gesturi, cuvinte, toate se derulau in fata mea ca o imagine proiectata pe panza de apa ce curgea in jurul meu. Priveam un film al carui actor am fost, incapabil sa-i inteleg scenariul.

Eram in pat. Obosit dupa mai bine de 12 ore de munca.
Plecat de la 4 dimineata, caldura patului mi se parea atat de reconfortanta.
Era o liniste coplesitoare in casa fara vocea ei de copil.
Gandurile ma purtau fara sa vreau la Ana.
Trecea printr-o perioada grea.
Problemele o incoltisera asa cum face iarba primavara, transformand viata ei intr-un covor nesfarsit de griji.
Simteam ca nu doreste sa lase sa se vada abisul in care inota, dar era evident ca este coplesita.
O priveam uneori cum se straduie sa pareze fiecare problema ingropandu-o in ea,
zambindu-mi si soptind pierduta:
-Sunt bine.
Ma scoteau din sarite cuvinte ei, pentru ca stiam ca nu acesta este adevarul.
Habar am daca o facea pentru a ma proteja pe mine sau poate incapabila sa mai reziste se proteja pe ea.
Construise o carapace si putin cate putin se retrasese in ea.
Ratacita in jungla ce devenisera problemele din jurul ei, din acele fire primavaratice, Ana era atat de diferita. Nu mi-a raspuns la telefon intreaga zi, mesajele le ignorase.
Ingrijorat pentru ea, obosit, presat si de problemele mele, alunecam fara echilibru ca o frunza purtata de vant.

Am auzit usa de la intrare, am auzit-o cum se descalta, numarandu-i pasi pana in dormitor.
Trecuse pe langa living fara nici macar sa ma salute.
Intregul univers s-a prabusit pe mine.
Fetita aceea nebuna, colorata care topaia prin casa pentru a ma lua in brate atunci cand ajungea acasa, acum trecuse fara sa ma priveasca.
M-am ridicat si am mers in dormitor.
Statea culcata pe pat si privea spre nicaieri.
Chipul ei era impietrit. Nu zambea, nu plangea, parea pierduta cu totul in alta lume.
Am intrebat-o :
-Ce e cu tine, Ana ?
Tacere.
Parea ca nu este acolo.
Vocea mea tuna in linistea camerei fara ca ecoul sa-mi aduca cel mai mic raspuns.
Am inceput sa-i vorbesc. Totul ca o revarsare tumultoasa, ca un tunet ce sparge ultimul zid ce-mi mai tineau gandurile stavila.
Dar fiecare cuvant, fiecare idee eliberata, dansa pierduta in linistea camerei alaturi de tacerea ei.
Ma privea ca pe un strain fara sa rosteasca nimic.
Nu am mai rezistat. M-am incaltat si am plecat.

Am colindat ore intregi fara tinta, trist si suparat in acelasi timp.
Eram atat de furios pe tot ce se intampla.
Nu pe ea, stiam ca ea este doar o victima, dar toata aceasta situatie ma coplesea emotional.
Am gasit banca aceasta ratacita in parc si m-am asezat pierdut pe ea.
Nu stiu cand am simtit prima picatura.
Tarziu.
In jurul meu era deja un ocean de picaturi. Poate de ploaie, poate de lacrimi. Cine stie.
Barbatii nu plang niciodata, nu ?
Cu fiecare strop ce-mi mazgalea fata, am inceput sa inteleg.
Am inceput sa inteleg ca nu am nici un drept sa ma supar pe ea.
Nu am nici un drept sa fiu furios pe un om pe care-l iubesc si care ar fi avut nevoie de cuvintele mele de sprijin si nu de repros.
Exista momente in viata in care adevarul, este relativ. Cand nu conteaza cine are dreptate. Exista momente cand nu-ti foloseste la nimic sa sti ca ai dreptate.
In ploaia aceea calda de vara am inteles ca uneori este de preferat sa strangi in brate persoana pe care o iubesti decat sa intelegi ce se intampla cu ea.
Poate ca nici ea nu stie ce se intampla cu ea.
Poate ca nici nu vrea sa stie. Poate ca tot ceea ce vrea este sa o strangi in brate cu atata putere incat sa simta ca se sufoca.
In perdeaua de apa din fata mea i-am zarit chipul. I-am zarit zambetul sters, ochii plansi de atatea probleme si am inteles ca faptul ca aveam dreptate nu era suficent pentru mine.
Faptul ca aveam dreptate nu-i rezolvau nici problemele ei de la job, nici cele de sanatate, nici toate celelalte griji care o ingenuchiase.
Pierdut, cu gandurile zburand haotic, nici nu am simtit cand s-a asezat langa mine.
Capul ei cum s-a lasat usor pe umarul meu, m-a luat usor de mana si mi-a soptit:
-Ce se intampla cu noi , Allan?
M-am intors si am privit-o.
Ploaia deasa ii spalau ochii superbi. Am cautat sa gasesc urme de lacrimi, dar am inteles ca era prea mult pentru ea. Nu mai putea nici sa planga.
-Nu stiu, Ana.
-Stiu ca te-am dezamagit, Allan. A tacut o clipa, apoi a continuat:
-Tot ceea ce-mi doream era sa taci. Tu, macar tu, taci.
-Ana, dar te iubesc, cum as putea sa stau nepasator?
-Dar nu vreau sa stai nepasator. Vreau sa ma iubesti asa cum sti tu sa o faci, dar fa-o fara sa spui nimic. Stiu ca uneori ai dreptate, dar pur si simplu nu mai pot. Toti imi reproseaza cate ceva, parca nimic din ceea ce fac nu este bine. Ma simt pierduta, ma simt fara o directie clara. Am nevoie doar sa ma tii in brate si sa ma iubesti asa cum sunt. Macar perioada asta.
Crezi ca eu nu stiu ca te ranesc? Chiar crezi ca eu nu stiu ca nu ma port asa cum trebuie. Mai ales cu tine. Ca suferi. Dar ma intelegi ca numai am putere? Pur si simplu imi folosesc ultimele celule vii din mine pentru a nu ma prabusi cu totul.
-Ana, stiu cat de greu iti este. De ce crezi ca ma zbat atat sa-ti fiu alaturi.
-Allan, dar nu vreau sa te zbati. Vreau liniste si atat. Daca vrei sa ma ajuti lasa ploaia sa curga peste noi fara sa te mai superi din orice. Tine-ma de mana pentru ca numai asa putem astepta soarele din nou.
-Ana, dar vreau sa stiu ce este cu tine. Ce se intampla cu tine. Ce este in sufletul tau. Vreau sa simti ca ai pe cineva pe care te poti baza, un om pe care-l iubesti si care te iubeste si caruia poti spune tot ceea ce simti.
-Zanule, stiu asta, dar intelege-ma, te rog. Imi este teama, nu reusesc sa privesc mai departe de ziua de maine. Sunt prea multe. Simt ca ma prabusesc.
Te iubesc, in felul meu ciudat te iubesc mai mult decat crezi tu. Dar te iubesc asa cum ma iubesc pe mine. Uneori ca o nebuna, alte ori parca fiindu-mi teama sa ma apropii.
Am nevoie sa ma intelegi asa cum sunt. Stiu ca uneori sunt o scorpie, dar iubeste-ma asa cum sunt. Fi langa mine, dar fa-o in liniste. Nu ma mai certa si tu.
Am sa incerc sa ma eliberez putin cate putin si sa redevin Ana pe care o sti, dar nu o pot face dintr-o data. Ai rabdare cu mine.

-De unde stiai ca am sa fiu aici, am intrebat-o?
-Nu stiam. Am lasat pasii sa ma poarte convinsa ca daca esti sufletul meu pereche ei ma vor purta langa tine. Apoi erai singurul maimutoi care statea in mijlocul parcului pe o ploaie ca asta, imi spuse razand.
Nu o mai vazusem de atata timp razand..
M-am apropiat si am sarutat-o. Picaturi perverse de ploaie se strecurau printre buzele si sufletele noastre ranite.
Eram doar doi copii ce cautau sa-si pastreze echilibru intr-o furtuna ce le matura viata. Ploaia se oprise, dar noi inca eram imbratisati pe banca aceea uda, inconjurati de apa.
Inconjurati de ganduri si probleme.
Poate ca ne era teama sa ne ridicam.
Sa pasim intr-un abis pe care nu-l intelegeam in totalitate, dar in care trebuia sa inotam.
Era atat de bine imbratisati.
Am strans-o usor de mana si m-am ridicat spunandu-i :
-Hai sa infruntam lumea, Ana mea!
A zambit si mi-a raspuns strangandu-mi degetele.
-Taci, doar taci iubitul meu!