Atunci cand literele scriu singure

Imi place uneori sa ma pierd in cuvinte.
Nu pentru ca as fi talentat, dar simt nevoia de a evada din cotidian prin fraze atipice, poate nu intotdeauna foarte bine puse pe hartie, o ciorna a gandurilor mele.
Habar am daca acest impuls vine dintr-o timiditate cronica sau este o dedublare necesara de o societate murdara, corupta, materialista pe care o dispretuiesc cu toata fiinta mea.
Si incep sa scriu.
Despre mult si multe.
Despre trairi, rabufniri, pasiuni, dragoste si ura.

Cred in iubire.
Ma hranesc cu asta. Imi place sentimentul perfect pe care-l ai atunci cand exista un curcubeu peste sufletul tau. Ador sa iubesc.
Uneori in tacere, alteori zgomotos dar intotdeauna cu sinceritate .
Indragostit de un puf de papadie!
O femeie ce danseaza cu gandurile si visele mele. O zana ce miroase a levantica proaspata si are cei mai frumosi ochi din lume.
Un par aproape perfect si un zambet in care te pierzi dezarmat.
Cred ca orice femeie are nevoie sa fie descompusa in miliarde de bucati si admirata. Frumusetea unei femei este ca un tablou aproape perfect. El incita, suprinde si atrage.
Orice femeie este frumoasa. Trebuie doar sa sti sa o privesti.
Sa cauti unghiul din care soarele se plimba perfect pe panza in care este desenata. Dar ceea ce o face pe o femeie cu adevarat sa straluceasca este magia.
O femeie dezbracata de magia hainelor de printesa si imbracata in rutina stofei de sotie sau mama, fara a fi poleita cu aurul dat de iubirea si atentia unui partener, devine o femeie stearsa, o femeie fara farmec.

Azi am citit un text pe unul din blogurile pe care hoinaresc.
Acel text m-a facut sa inchid ochii si sa las degetele sa tasteze tot ceea ce am scris pana acum.
Marea majoritate a textelor scrise pe acest blog au ca baza povestea metaforica a lui Allan si Ana.
Azi nu am sa scriu pentru si despre Ana.
Azi am sa scriu pentru Andreea.
Totul a pornit de la randurile ei, un joc de cuvinte transmis in neant, in care soptea:

“nu mai vreau să scriu despre tine aici și nu mai vreau să scriu despre tine în așternuturile gândurilor mele, în ale mele jurnale.”

Gandurile unei „pustoaice” visatoare, romantica, atipica societatii in care traim.
Uneori ma pierd in raspunsuri cu ea. Azi vreau sa-i spun putin mai mult decat ceea ce i-am raspuns pe blogul ei :

https://gandurineclare.wordpress.com/2017/06/23/un-adio-scris-marunt/

Sti care este frumusetea celor ce scriu?
A celor mai multi.
Ei nu scriu despre ce vor. ei scriu despre ce simt. Cei care iubesc literele, cei care se invasmanta in ele, nu le controleaza. Defapt literele ii controleaza pe ei. Sunt doua tipuri de oameni care scriu. Cei care o fac profesional. Nu conteaza daca intr-o institutie media sau pe blogul lor. Ii gasesti in varful topului ca numar de accesari. Sunt oameni care nu scriu despre ceea ce simt. Scriu despre ce ar vrea ceilalti sa auda si pe cat posibil cauta sa atraga o nisa cat mai mare.
Cealalta categorie este a celor care pun mana pe tastatura pentru ca vor sa imortalizeze un gand ce se plimba bezmetic prin capul lor. Visatori, romantici, spune-le cum vrei tu.
Ei nu scriu pentru nimeni. Nici macar pentru ei. Ei se drogheaza fumand cuvinte.
Deci, Andreea, nu conteaza ce vrei tu. Chiar nu conteaza. E adevarat poti opune rezistenta, dar intr-un final vei sfarsi prin a saruta din nou gandurile tale. Si le vei lasa libere sa deseneze pe o foaie alba, sau pe un monitor alb, ceea ce vor ei sa-ti spuna.
C’est la vie 🙂

Intr-o zi, la job, cineva m-a vazut ca scriu si m-a intrebat daca scot bani din asta. Am fost surprins.
I-am raspuns ca scriu doar pentru mine.
M-a privea mirat.
Pana la urma la asta se rezuma diferenta intre visatori si oamenii ancorati in realitate.
Un om visator inchide ochii si scrie. Pur si simplu. Nu neaparat pentru a fi pe placul cuiva, nu pentru celebritate, nu are nevoie de confirmarea venita din like-uri. El stie cine este si fara sute de comentarii la textul lui.
Nu el stapaneste cuvintele, cuvintele zboara libere in jurul lui. El doar incearca sa le puna pe hartie. Uneori reuseste sa o faca mai bine, alte ori mai prost.
El nu va fi inteles niciodata de cei ancorati in realitate.
Inutil sa scri o poveste plina de culoare unei femei pentru care conversatia se rezuma la doua propozitii scrise pe whatsapp. Evident ca sunt plictisor pentru ea.
Pentru ea conversatia se desfasoara rapid, fara substanta, cateva superficialitati si cam atat.

Draga, Andreea. Oamenii ca mine si ca tine nu scriem.
Imi place sa cred ca majoritatea celor care citesc blogul meu sunt la fel. Noi inchidem ochii si lasam mana si gandurile sa picteze ceea ce simtim.
Mi-ai raspuns ca ti-a placut ideea cu “ ne drogam”.
Pai asta facem noi.
Ne drogam cu vise, cu litere, cu emotii.
Atunci cand ne lipsesc, ne simtim singuri si depresivi.
Noi inventam iubiri si personaje in care ne pierdem.
Sti care este diferenta intre noi si oamenii care citesc o carte de dragoste si se viseaza romantici?
Noi traim in fiecare secunda asa.
Noi nu avem nevoie de o carte sa fim romantici.
Realitatea este locul in care sufletul nostru se topeste.
Noi imbracam in dragoste persoanele pe care le iubim, chiar si atunci cand ele sunt doar niste regi cu picioare de lut.
Daca vrei sa scri frumos, lasa literele sa-ti spuna unde sa calatoresti. In literele noastre nu exista realitate si fantezie. Totul este real.
Nu conteaza despre ce vrei tu sa scri.
Conteaza ceea ce vor literele sa scrie despre tine.
Sunt zile in care nu scriu nimic. Pentru ca literele dorm undeva intr-un colt, iar eu nu indraznesc sa le trezesc.
In jurul meu oamenii se prefac ca traiesc.
Cu joburi pe care le iubesc (cum poti iubi un job la un cacat de companie, care nici macar nu are legatura cu pasiunile tale), se prefac ca sunt parinti minunati si au casnicii frumoase. Oameni ce se mint zi de zi ca maine va fi mai bine. Oameni ce poarta zi de zi masti si sunt mandri de asta. Iar daca printr-o intamplare intalnesc un om ca noi, diferit, care indrazneste sa le dea masca jos pentru o clipa, il privesc speriati si fug. Pentru ca ei fara masca se tem. Le este frica de ei insasi. Ei trebuie sa fie perfecti in ochii celorlalti.
Nu-ti dori sa fi perfecta. Nu-ti dori sa fi ca ei.
Cauta.
Cauta un om care te va iubi pentru ceea ce esti. Un om care va citi cu placere randurile tale. Un om care nu se va plictisi de textele tale dupa al doilea predicat.
Si nici unul care iti va sterge mesajul fara sa-l citeasca pentru ca era prea lung si ii rapea din nepretuitul lui timp. Timp…pentru nimic.
Cauta, Andreea. Cauta oameni care sunt ca tine. Care te vor face sa zambesti sincer.
Pentru fiecare exista o Ana si un Allan.
Ai rabdare cu tine.
Crede-ma ca merita.
Eu am intalnit-o pe Ana, cea cu miros de levantica proaspata, atunci cand nici nu mai credeam ca este posibil. Si este minunata.
Sincer este minunata.
Uneori, vine langa mine si-mi sopteste : cand mai citesc si eu ceva minunat scris de manutele tale. iar asta face cat tot toate like-urile din lume.

Andreea, literele unesc oamenii.
Este singurul liant pe care-l avem.
Este ceea ce ne deosebeste de celelalte fiinte de pe aceasta planeta.
Capacitatea de a folosi cuvintele.
Danseaza cu ele.
Nu te teme de ele. Nu incerca sa le controlezi. Nu te teme ca randurile tale sunt prea scurte sau prea lungi. Prea fanteziste sau prea realiste. Cand scri, daca lasi ca literele sa vorbeasca, nu exista alb si negru. Soare si furtuna.
Uite, iti lansez o provocare:
Atunci cand vei scrie urmatorul tau text fa o experienta.
Lasa-l pe el sa se scrie singur.
Nu te gandi la ceva. Tasteaza doar ceea ce simti. Nu te gandi daca o sa placa cuiva, nu te gandi daca o sa aiva o linie coerenta. Nu te gandi la nimic. Pur si simplu lasa degetele sa povesteasca despre tine. Ceea ce simt ele.
Daca simti nevoia sa scri despre “ El” fa-o, despre temeri, speranta sau vise.
Lasa literele sa vorbeasca despre tine.
Fara sa spui :
“Nu mai vreau sa scriu despre “

Publicitate