De ce aleg sa ma pierd printre litere

19989729_10213418890405498_302046396155565037_n

Privesc de 10 minute o linie ce ticaie intermitent pe ecranul din fata mea.
Este doar o pagina alba si un punct ce danseaza enervant.
Incerc sa scriu ceva, dar gandurile sunt departe, pierdute prin locuri pe care nici eu nu le cunosc.
Sunt aici si totusi nimic din mine nu se regaseste in praful camerei.
Inchid ochii, incerc sa tastez ceva, apoi sterg repede speriat de propriile mele ganduri.

As vrea atat de mult sa fiu suparat, furios, dar nu simt nimic…
Poate ca este o problema cu mine.
Incapacitatea mea de a intelege realitatea asa cum este ea si vesnica dorinta de a trai intr-o lume paralela in care copacii vorbesc, florile se indragostesc, iar oamenii sunt diferiti.
Imi lipseste atat de mult aceasta lume fantastica.
Imi lipsesc oamenii ce danseaza cu vise, ce accepta realitatea dar stiu sa-si construiasca si o gradina a lor imaginara, acolo unde planteaza si ingrijesc tulpini de vise.
Poate chiar iluzii.
Imi place sa imi imaginez cum se trezesc dimineata si le uda cu grija, cu dragoste si cu gingasie.
Imi lipsesc pentru ca in realitatea de zi cu zi, cenusa individualismului, mutileaza suflete si vieti. Si atunci ma ascund ca un copil imatur, incapabil sa accept realitatea, in spatele literelor.

Mult timp am considerat lipsa dorintei de a relationa, de a socializa doar de dragul de a socializa, ca un defect, o timiditate cronica, o trasatura accentuata a firii mele introvertite.
Apoi am observat ca nu am nici o problema de a comunica cu oamenii ce au o anumita sensibilitate. Stabilesc cu atata usurinta legaturi cu oameni visatori si onesti, oameni ce nu pun niciodata la inceputul unei fraze: “EU vreau”
In lumea ireala, in textele mele, in visele mele, fiecare personaj pune fiecare persoana din viata lui, fiecare floare din viata lui, fiecare pom sau piatra din lumea asta, mai presus de el.
Pentru ca acolo, in lumea in care oamenii planteaza tulpini de vise, tot ce au oamenii mai drag este universul din viata lor.

Acum multi, multi ani, am inteles ca ma amagesc. Ca sunt naiv sa-mi imaginez ca toate acestea ar fi posibile in viata reala. Si atunci m-am ascuns in litere.
Imi este mai usor.
Este modul meu de a evada din realitate si a creea o lume paralela in care dragostea, pasiunea si increderea sunt parti din fiecare individ.
De fiecare data cand sunt ranit, cand ma lovesc de realitatea cinica si dura a vietii, tac si imi iau la subrat tastatura, fugind in lumea mea.
O vreme am luptat si eu.
Acum ceva timp eram atat de convins ca pot schimba lumea.
Sau macar o parte din ea.
Credeam ca daca le explici oamenilor ca egoismul, individualismul, lipsa de empatie cu cei pe care-i ranesti este o greseala, ei vor intelege si vor regreta, schimbandu-se.
Ce copil naiv eram pe atunci.
Oamenii nu se schimba. Pentru ca pentru ei aceasta este realitatea.
Lumea aceasta in care doar tu contezi, lumea in care binele tau iti da dreptul sa faci orice pentru a-l obtine, este defapt viata noastra de zi cu zi.

Tarziu, poate prea tarziu, am acceptat ca lupt cu morile de vant.
Lumea mea naiva, imatura, este doar o plaga pe realitatea in care traim.
Tanar fiind, naiv, am trait 10 ani langa o persoana, convins ca am sa reusesc sa salvez un suflet, ca pot prin dragostea si prietenia mea sa devin o ancora pentru cineva.
Pe atunci eram de o inocenta bolnavicioasa si visam ca voi reusi sa salvez lumea, sau macar pe cei dragi mie. Aveam momente cand chiar credeam ca reusesc. Clipe cand parca trezita dintr-o betie cumplita, acea persoana ma privea si parea ca intelege ca-si face atat de rau siesi si celor din jurul ei. Celor carora le pasa de ea cu adevarat.
Uneori traiam iluzia ca se poate.
Dar tarziu am inteles ca realitatea face imposibila orice incercare  de reusita.
Oamenii din jurul unui om : prieteni, colegi, familia sunt o parte dintr-un univers pe care tu nu-l poti controla. Este inutil sa-i explici unui adevarul, atata timp cat cei din jurul ei ii spun zi de zi altceva.
Cand m-am maturizat am inteles atat de bine expresia : spune-mi cu cine te insotesti, pentru a-ti spune cine esti.
Anturajul din jurul tau devine o parte din tine, tu devi o parte din anturajul tau, oamenii te vor asemana, pe buna dreptate, cu cei care sunt langa tine.
Tarziu, cand am inteles ca persoana aceea este pierduta iremediabil, am renuntat.
Mi-au trebuit mai bine de 10 ani sa inteleg ca eu nu puteam sa o conving ca visele se pot planta in ghivece, cand anturajul ei ii spunea zi de zi sa se gandeasca in primul rand la ea.
Din pacate orice om care se gandeste in primul rand la el, sfarseste prin a se distruge si pe el insusi si pe cei care tin la el.
Am plecat.
Evident ca in timp, anturajul acela a distrus-o, ca orice anturaj cinic si nepasator din lumea aceasta.

Durerea a fost mare pentru mine.
Nu atat durerea despartirii, imi devenise de prea mult timp doar o prietena, dar m-a distrus ideea ca sunt atat de naiv.
A fost ca un soc, intelegand parca cu prea multa durere, ca visele, dragostea, altruismul si empatia sunt iluzii pe care doar putini oameni le mai sadesc prin niste campii ascunse.
Atunci am hotarat ca nu are rost sa mai incerc sa aduc lumea aceasta intr-o realitate, atunci cand ea este incapabila sa o accepte.
In afara de o persoana la care tin enorm, niciodata nu am mai lasat ca pomii aceia vorbitori, ca trandafirii ce te saruta dimineata, sa se imbine cu realitatea in care EU, este tot ceea ce conteaza.
Am invatat sa tac.
Am invatat sa traiesc doar in spatele literelor.
Sa privesc un ecran in fata mea si sa sterg sau sa mazgalesc ganduri, in loc sa-mi propun sa schimb lumea.
Lumea nu poate fi schimbata, pentru ca realitatea este aceasta lume.
Am renuntat sa cred in miracole.
In oameni ce accepta un sfat, in oameni care accepta atunci cand le spui ca nu fac ceva bine, care analizeaza ceea ce spui.
Am inteles cat de important este anturajul in jurul unui om.
Asta m-a schimbat mult sortand cu mult mai multa atentie oamenii ce sunt in preajma mea
Nu mai vreau sa ies cu cineva doar pentru ca sunt singur, daca nu ma identific cu el. Tocmai pentru ca am inteles ca cei din jurul tau te definesc pe tine, ca fiecare om alaturi de care tu te afisezi, spune ceva despre tine.
Am incetat sa-mi doresc sa par de gasca, daca gasca inseamna sa merg alaturi de niste oameni care nu ma reprezinta ca tot ceea ce insemn eu.
Pentru ca vreau sa raman acelasi tip naiv ce viseaza ca danseaza pe luna si nu doar o oaie intr-o turma.
Si atunci ma ascund in spatele literelor.
Este mai simplu.
Pentru ca stiu ca cei care citesc textele mele, vad ceva dincolo de litere.
Ei inteleg ca nici un personaj nu este centrul universului, iar universul straluceste doar atunci cand fiecare dintre cei care se scalda sub soarele lui, se gandeste de doua ori inainte sa calce pe o floare sau pe sufletul cuiva.
Chiar daca asta iar face lui bine.
In spatele literelor mele nu exista oameni buni si oameni rai.
Nu exista oameni care iubesc pe cineva atat de mult incat sa-l puna deasupra propriilor dorinte si nici oameni ce cred ca salvarea va veni dintr-o fericire egoista. In universul literelor toate acele personajele sunt la fel.

Am pierdut 10 ani din viata incercand sa explic unui suflet cat de mult rau isi face.
De atunci am mai avut momente de slabiciune in care am incercat sa ma apropii de cineva oferindu-i crapeie din lumea mea.
Am incercat sa mai ofer unor persoane, imagini cu lumea aceea in care dragostea, increderea si dorinta de a face bine, este o lume care merita creata.
Din pacate, de fiecare data am esuat.
De multe ori chiar am sfarsit prin a ajunge ca acele persoane sa se supere pe mine. Asta pentru ca eu nu stiu sa fiu un prieten convenabil. Tocmai pentru ca imi aleg atat de greu oamenii in fata carora sa ma deschid, atunci cand o fac, nu pot sa o fac decat sincer.
Dar cum poti fi sincer intr-o lume in care un nebun vine si-ti spune ca nimic nu justifica unele gesturi, cand toti cei din jurul tau iti spun ca faci bine. Aproape intotdeauna am sfarsit ca fiind cel care a plecat cu coada intre picioare. Pentru ca oricand pe lumea asta prietenii superficiali vor fi mai apreciati, oricand mai mult decat oamenii ce planteaza vise in ghivece de carton.
Cine ar alege prieteni adevarati, care le spun adevaruri dureroase in dauna celor superficiali, care te fac sa te simti de gasca.
Nu asa trebuie sa te simti? Ca fiind de gasca ?
Este adevarat ca cei de gasca vin si pleaca si pierzi prieteni adevarati din cauza lor, dar cui ii pasa. Prea putini inteleg ca unele lucruri nu mai pot fi reparate niciodata.

Privesc punctul ce licareste pe ecranul din fata mea.
Este a treia oara cand sterg intreg textul.
Citesc, recitesc si apoi sterg.
Sunt lucruri pe care le simt, dar nu stiu cum le pot asterne pe hartie cat mai bine.
Iar voi supara pe cineva. Intotdeauna o fac. Oricat as sterge si as scrie din nou, nu pot tasta altceva decat simt.
Privesc ecranul din fata mea si nici eu nu mai stiu ce simt.
Cumva m-am pierdut din nou in vise.
Cumva am crezut iar in cineva si in iluzia ca oamenii pot zbura si in realitatea aceasta.
Am sperat din nou ca pot sadi vise dincolo de luciul ecranului.
M-am deschis fata de cineva, iar realitatea a dat cu mine de pamant asa cum era obisnuita sa o faca.
Iar asta doare ca naiba.
Cel mai ingrozitor sentiment pe care l-am cunoscut vreodata este cel de neputinta.
Cand intregul tau univers de valori se zdruncina privind pe cineva drag care se indreapta cu toata viteza in zid, iar tu nu poti face nimic sa-l opresti.
Am mai trecut prin asta, dar parca niciodata nu a fost ca acum.
Stiu, multi ar spune de ce nu vorbesti cu persoana aceea daca ti la ea.
Pentru ca sunt momente in viata cand oricat de buna ar fi intentia ta, celalalt nu o va intelege. Mai mult, te va privi ca pe cineva care-ti vrea raul. Toate cuvintele tale par straine pentru ca acea persoana, in acel moment, percepe realitatea altfel.
Orgoliul nemasurat te face sa crezi ca este imposibil ca tu sa gresesti, iar daca gresesti, asta e, e greseala ta. Iar sentimentul acela groaznic de neputinta iti macina intreaga fiinta.
Este altfel decat in textele tale. In lumea reala oamenii cred in primul rand in ei, apoi in oamenii din jurul lor. Iar daca ai ghinionul sa nu fi chiar un tip de gasca si mai ai si prostul obicei de a fi sincer, sansele tale de a fi perceput ca apropiat sunt nule.
Asa ca ma intorc la literele mele.
La florile ce plang atunci cand sunt rupte si la copacii falnici ce reusesc sa dea cele mai bune povete. In acel univers fiecare are incredere in celalalt, nici unul nu crede ca este mai important decat celalalt si mai ales acolo nu exista prieteni falsi.
Ma intorc la litere.
Sunt singurele care nu ma dezamagesc.

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Fără categorie

6 răspunsuri la „De ce aleg sa ma pierd printre litere

  1. Dintr-o data a disparut Ana dintre litere, si a aparut tristetea. Am presupus din textele tale ca nu esti un copil ca mine, si acum am citit despre dureri care credeam ca dispar o data cu varsta. Ce pot sa spun? Probabil, in lipsa altor cuvinte precise, o sa las aici doar atat: „imi pare rau pentru ca treci prin aceste momente” si ” gandeste-te ca va fi bine”. Si da, poate ca iti spun aceste lucruri spunandu-mi-le si mie dar, o fac pentru ca emotia din textul tau s-a dilatat pana la mine si, cuprinzandu-te pe tine, m-a cuprins si pe mine, chiar daca este doar imaginatie, nu stiu exact prin ce treci.

    Apreciat de 3 persoane

    • Ana este bine. Foarte bine, chiar. Doar ca uneori impletesc franturi din trairile mele cu stari prin care trec. Aud prea des in jurul meu oameni ce se pun in centru universului. Care justifica orice rau fac altuia, prin faptul ca nu aveau alta varianta pentru ei. Si nu este deloc asa. Cand ranesti pe cineva, mai devreme sau mai tarziu exista o lege nescrisa a universului care se intoarce impotriva ta. Iar ceea ce spuneam de prieteni. Prea des aud oameni care se afiseaza cu cineva, dar spun ca nu are nici o legatura cu imaginea lor. Exact cum ai merge intr-o excursie cu un grup de tipi, misogini si nesimtiti si cand cineva se retrage, pentru ca nu-si doreste prezenta unor astfel de oameni, tu spui, ca nu ai nici o treaba, ca tu esti diferit. Bla, bla. Eu cred ca daca pleci intr-o excursie in jurul lumii cu niste criminali, intr-o zi vei sfarsi prin a deveni si tu criminal. Sau macar sa ajungi sa-i cautionezi.

      Apreciat de 4 persoane

  2. Mihaela Andrei

    Asa cum nu ma dezamagesc pe mine culorile.
    Si uneori literele.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Litera nu poartă niciodată spini
    ea așteapta s-o croiești…formă să-i dai în cuvânt,
    iar cuvintele nu dezamăgesc
    atunci când nu rănești…
    Nici atacat să fii…nu jicni
    căci bine când sădești corect,
    înapoi primești respect!
    Chiar dacă e mai greu …să nu lovești la rândul tău!
    Prietenia literei când o găsesți
    în singurătate niciodată nu rătăcești
    și până și focul dușmanilor domolești! UniVersdeVersCartedeIubireღAD

    Apreciat de 1 persoană

  4. Literele îți dau aer atunci când nu mai poți să respiri.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s