Liniste

Privea pierduta in punctul acela fix de minute bune.
Ecranul telefonului arata 3.34, o ora in care linistea noptii era atat de placuta.
Liniste.
Cat de mult isi dorea ca linistea sa o acopere ca un val nevazut ce ineaca zgomotul intr-o maree nevazuta.
Toti doreau ceva de la ea, toti ii cereau ceva, avea impresia ca intreg universul se trezise brusc si dorea o particica din ea.
Obosise.
Obosise sa se prefaca ca este bine, obosise sa zambeasca, tot ce-si dorea era un ocean nesfarsit de liniste care sa o acopere, sa nu existe decat zgomotul propriilor ei ganduri.
Doar putina liniste. Oare cerea prea mult?
O lacrima ratacita aluneca grabita pe obrazul Anei.

Ridica telefonul si lumina ecranului ii contura fata.
Privi mesajul de la Allan. Din nou sute de litere dansau in fata ei cerand explicatii.
De ce?
Citi acest “de ce” de cateva ori si renunta. Ii era imposibil sa citeasca pana la capat. Din nou ii reprosa tacerea, din nou ii reprosa ca nu-i raspunde.
Sa-i raspunda, ce?
Cand nici ea nu stia ce se intampla. Cand totul era o nebunie in viata ei, in sufletul ei. Sa-i vorbeasca despre ce este acasa? Despre haosul care a reusit sa o doboare. Despre temerile ei, despre nelinistile ei, despre presiunea pe care o simte aici, la job, aproape peste tot.
De cateva ori a incercat sa-i vorbeasca. Sa-i spuna sa nu o mai preseze macar un timp cu intrebarile. Sa aive incredere in ea si sa astepte.
Dar a fost imposibil.
Uneori il intelegea. Stia ca nu o face din rautate. Isi facea griji pentru ea, iar faptul ca nu era acolo, umbra in care traia, il facea sa-si doreasca sa stie cat mai multe despre ea.
Doar ca ea era epuizata.
Sterse mesajul, fara sa-l citeasca pe tot. Ce mai conta…
Lasa telefonul pe perna si asculta cu atata placere linistea din camera.
Era o muzica atat de frumoasa.

Alarma telefonului suna de ceva vreme.
Ana refuza sa revina la realitate. Care realitate?
Dormise 3 ore toata noaptea.
Privi ecranul telefonului.
Allan se trezise, el pleca la job mult mai devreme datorita fusului orar. Deja avea sase sau sapte mesaje de la el.
Glumea. Isi aminti ca iubea mult la Allan, asta. Oare ce se intamplase cu ea? Oare unde a disparut bucuria aceea ce-i facea pe ei atat de deosebiti. Obosise. Se transformase dintr-un copil intr-o femeie coplesita de probleme. Obosise.
Obosise rau.
Telefonul licari din nou. Tot, Allan. Ii reprosa ca desi a citit mesajele nu i-a spus nici macar la buna dimineata.
Ufff. Daca ar sti, daca ar putea sa treaca peste toate astea. Sa se intoarca pe insula aceea.
A vrut sa-i raspunda cerandu-i inca o data sa o inteleaga. Asa cum e ea. Asa cum e ea in aceasta perioada. Dar sterse mesajul. Nu mai dorea nimic. Nici de la el, nici de la nimeni.

Iesi din baie in rochita aceea scurta, cu un usor machiaj. Era deja in intarziere. Ler era in bucatarie. Ii arunca doua trei intepaturi referitoare la felul in care se imbracase.
Nu avea…
Nu avea timp, nu avea chef, nu mai avea puterea sa se certe si cu el. Pentru el oricum era prea tarziu. Zambi fals raspunzand cu o gluma. Ce importanta mai avea, oricum va fi prizonierea lui pentru totdeauna.
Renuntase.
Capitulase poate in cea mai importanta lupta a vietii ei.
Il privi cand iesi pe usa. Nu se schimbase. Bombanea in spatele ei nemultumit. Gandurile ei erau departe. Avea o zi grea. Problemele de la job, haosul din sufletul ei, totul o coplesea.
Isi puse masca de femeie fericita pe chip si intra in masina lui Smith.
Glumi putin cu el, apoi privi din nou ecranul telefonului.
Avea din nou un mesaj de la Allan.
Inchise ochii, lasa capul pe scaun si auzi cei doi pescarusi cum vorbeau cu ea.
Smith spunea ceva, dar vocea lui era atat de departe.
Era liniste.
Nefiresc de liniste.

Publicitate