Liniste

627x0

Privea pierduta in punctul acela fix de minute bune.
Ecranul telefonului, inca aprins, arata 3.34, o ora in care linistea noptii era atat de placuta.
Liniste.
Cat de mult isi dorea ca linistea sa o acopere ca un val nevazut ce ineaca zgomotul intr-o maree nevazuta. Tot ceea ce se intampla in viata ei, de luni bune, stresul, certurile nesfarsite cu Ler si Allan, problemele de la job. Toti doreau ceva de la ea, toti ii cereau ceva, avea impresia ca intreg universul se trezise brusc si dorea o particica din ea.
Obosise.
Obosise sa se prefaca ca este bine, obosise sa zambeasca, tot ce-si dorea era un ocean nesfarsit de liniste care sa o acopere, sa nu existe decat zgomotul propriilor ei ganduri.
Doar putina liniste. Oare cerea prea mult?
O lacrima ratacita aluneca grabita pe obrazul Anei.

Ridica telefonul si lumina ecranului ii contura fata.
Privi mesajul de la Allan. Din nou sute de litere dansau in fata ei cerand explicatii.
De ce?
Citi acest “de ce” de cateva ori si renunta. Ii era imposibil sa citeasca pana la capat. Din nou ii reprosa tacerea, din nou ii reprosa ca nu-i raspunde.
Sa-i raspunda, ce?
Cand nici ea nu stia ce se intampla. Cand totul era o nebunie in viata ei, in sufletul ei. Sa-i vorbeasca despre ce este acasa? Despre haosul care a reusit sa o doboare. Despre temerile ei, despre nelinistile ei, despre presiunea pe care o simte aici, la job, aproape peste tot.
De cateva ori a incercat sa-i vorbeasca. Sa-i spuna sa nu o mai preseze macar un timp cu intrebarile. Sa aive incredere in ea si sa astepte.
Dar a fost imposibil.
Uneori il intelegea. Stia ca nu o face din rautate. Isi facea griji pentru ea, iar faptul ca nu era acolo, umbra in care traia, il facea sa-si doreasca sa stie cat mai multe despre ea.
Doar ca ea era epuizata.
Sterse mesajul, fara sa-l citeasca pe tot. Ce mai conta…
Lasa telefonul pe perna si asculta cu atata placere linistea din camera.
Era o muzica atat de frumoasa.

Era pe o plaja pierduta. Marea era de un verde straniu, extrem de transparenta. Nisipul fin al lagunei se distingea atat de bine. O briza placuta ii mangaia parul.
Citea. Nu putea distinge numele cartii, dar era un volum gros.
Apoi privi in jur.
Era singura.
Era clar un vis, dar linistea aceea, marea, briza mari, departe de tot haosul din viata ei, pentru prima data dupa mult timp, Ana zambi fericita.
Da, era doar un vis. Ei, si?
Aici nu mai trebuia sa raspunda la mesaje, aici nimeni nu o mai intreba de ce ai ajuns la ora asta, unde este opisul acela, aici doar doi pescarusi in departare, pluteau nepasatori de tot si toate.
Inchise ochii si clipocitul apei ce imbratisa nisipul era tot ce auzea. Ciudat, mirosea a flori. Nu putea sa-si dea seama de unde, dar putea jura ca simte parfumul florilor, imbinat cu cel al marii.
Deschise ochii si privi la carte. Era cartea daruita de Allan.
Era pentru prima data cand el nu era in visul ei. Poate ca era atat de obosita, era atat de epuizata incat isi dorea acest colt ireal de lume, aceasta liniste, mai mult decat dorea orice altceva pe lumea asta.
Apa marii ii gadila calcaiele, in timp ce ea privea pescarusii ce dansau acum chiar deasupra ei. Ar fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc. Sa se poata hrani cu aceasta liniste luni si luni de zile.

Alarma telefonului suna de ceva vreme.
Ana refuza sa revina la realitate. Care realitate?
Dormise 3 ore toata, noaptea, azi avea de predat toate alea, muncise cate 13 ore zi de zi, totul era o nebunie, un haos.
Trebuia sa ajunga seara la sala, dar nu stia daca mai are forta sa o faca.
Privi ecranul telefonului.
Allan se trezise, el pleca la job mult mai devreme datorita fusului orar. Deja avea sase sau sapte mesaje de la el.
Glumea. Isi aminti ca iubea mult la Allan, asta. Oare ce se intamplase cu ea? Oare unde a disparut bucuria aceea ce-i facea pe ei atat de deosebiti. Obosise. Se transformase dintr-un copil intr-o femeie coplesita de probleme. Obosise.
Obosise rau.
Telefonul licari din nou. Tot, Allan. Ii reprosa ca desi a citit mesajele nu i-a spus nici macar : buna dimineata.
Ufff. Daca ar sti, daca ar putea sa treaca peste toate astea. Sa se intoarca pe insula aceea.
A vrut sa-i raspunda cerandu-i inca o data sa o inteleaga. Asa cum e ea. Asa cum e ea in aceasta perioada. Dar sterse mesajul. Nu mai dorea nimic. Nici de la el, nici de la nimeni.

Iesi din baie in rochita aceea scurta, cu un usor machiaj. Era deja in intarziere. Ler era in bucatarie. Ii arunca doua trei intepaturi referitoare la felul in care se imbracase.
Nu avea…
Nu avea timp, nu avea chef, nu mai avea puterea sa se certe si cu el. Pentru el oricum era prea tarziu. Zambi fals raspunzand cu o gluma. Stia ca i-a promis ca-i va mai da o sansa, dar defapt a amanat ceva ce oricum este demult transat. Acum nu avea puterea, nu avea linistea, nu avea nimic.
Il privi cand iesi pe usa. Nu se schimbase. Bombanea in spatele ei nemultumit. Gandurile ei erau departe. Avea o zi grea. Problemele de la job, haosul din sufletul ei, totul o coplesea.
Isi puse masca de femeie fericita pe chip si intra in masina lui Smith.
O lua in fiecare dimineata cu masina, mergand impreuna la firma.
Glumi putin cu el, apoi privi din nou ecranul telefonului.
Avea din nou un mesaj de la Allan.
Inchise ochii, lasa capul pe scaun si auzi cei doi pescarusi cum vorbeau cu ea.
Smith spunea ceva, dar vocea lui era atat de departe.
Era liniste.
Nefiresc de liniste.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s