O priveam cum loveste cu piciorul, razand, covorul de frunze aramii ce inundau din abundenta parcul.
Pe chipul ei inocent de copil se citea atata fericire.
Intotdeauna am adorat surasul ei.
Era ceva in el ce nu poate fi redat in cuvinte. O incredere in sine, in frumusetea ei, o doza de aroganta placuta, un strop perfect de narcisism. Zambind, lasa sa se vada dantura ei perfecta, buzele carnoase, seducandu-te iremediabil.
Era aproape imposibil sa-i rezisti atunci cand zambea, iar ea stia atat de bine asta.
Parcul era gol, frunzele dansau in aer starnite de Ana ce se juca intr-un leagan, razand si chicotind ca un copil de 5 ani. O atingeam cu forta arucandu-o cu leaganul cat mai sus, iar ea striga fericita:
-Mai tare, baby…mai tare!
Era undeva la 2 metri de pamant, rochita scurta deja ii acoperea fata, iar ea urla atat de fericita, incantata de joaca noastra imatura.
-Zbor, Allan…zbor! Urla, ridicand mainile de pe leagan. Ti-am spus eu ca intr-o zi am sa zbor…
Dincolo de garduletul mic, doi batrani ne priveau cu o candoare si o indulgenta uimitoare. Doi oameni maturi, ce se jucau intr-un leagan intr-o veselie molipsitoare, nu este ceea ce vezi zi de zi intr-un parculet de cartier.
Dar in privirea lor se citea mai degraba regrete decat dojana. Cumva, probabil, le aminteam de tineretea lor.
Ana cu parul ei colorat in vant, cu rochita ridicata ca o scolarita inocenta, rasul ei, puterea cu care o impingeam tot mai sus, toate erau un spectacol umitor pentru oamenii imbracati in rutina zilnica.
Era doar o zi banala de toamna, un parculet intr-un cartier bucurestean si doi adulti ce-si negau maturitatea, doi indragostiti ce se refugiau intr-o lume ireala, un zbor spre cer si spre nicaieri.
Era un strop de fericire creata din frunze, zambet si o rochita provocator de ridicata. Erau niste gesturi prostesti, copilaresti de care noi doi am fost atat de des capabili.
Am citit zilele astea o postare care suna cam asa : “Fara copilul din tine esti un adult pierdut.”
O priveam razand cu gura pana la urechi si am inteles ca noi nu vom fi niciodata maturi.
Si nici pierduti 🙂
foto credit : Mart Eden
Ratacit printre litere 