Don Quijote
„Sancho, pentru ceea ce iubesc eu in Dulcineea del Tobosco, ea pretuieste tot atat de mult ca si cea mai de neam printesa a pamantului. …
Tu crezi ca atatea Amarilide, Filide, Silvii, Diane, Galatee, Alide si toate celelalte, de care-s pline cartile, cantecele, scenele de teatru, dughenile barbierilor au fost intr-adevar femei in carne si oase, iubitele celor ce le-au cantat si laudat? Nu, cert, cele mai multe sunt inventate, ca sa serveasca ca tema poeziei lor, ca sa fie luati de indragostiti, sau de nebuni sau capabili de nebunii.
La fel imi ajunge si mie sa cred ca Adonza Lorenzo este frumoasa si onesta, iar despre obarsia ei, e fara importanta… Intr-un cuvant imi imaginez ca cele ce le rostesc sunt asa cum le spun, nici mai mult nici mai putin, si le vad cu mintea mea asa cum vrea dorinta mea: asa frumoasa si nobila ca nici Elenele, nici Lucretiile, nici o eroina din timpurile trecute nu-i pot fi comparate. Sa zica ce vor ignorantii, oamenii de bun simt nu ma pot ignora.”
Intr-o lume plina de Don Juan, Machiavelii si mici Apollo, realitatea ar fi atat de trista fara un Don Quijote visator, incapatanat, indragostit iremediabil de frumoasa lui Dulcineea.
Sunt mult prea batran sa nu stiu cum se termina povestile astea.
Cum lupta cu morile de vant nu izbaveste niciodata.
Dar iubirea, in ADN-ul ei, are nevoie si de oameni ca noi.
Oameni ce cred in imposibil, oameni ce sfideaza realitatea si ii rad in nas.
Pentru mine tu ai fost intotdeauna o prea frumoasa mea Dulcineea.
Si te-am cautat. Si te-am gasit. Ca apoi sa te pierd iar, ratacind printre vise.
Dar nu am renuntat niciodata sa cred in ochii tai, in zambetul tau inocent.
Nu am vrut sa renunt chiar si atunci cand a renunta devenise o virtute.
Si inca cred.
In tine, in vise, in morile de vant ce limpezesc amintirile.
„Un singur om batjocorit şi plin de cicatrici încă se chinuia, cu ultima sa fărâmă de curaj, să atingă stelele de neatins; şi lumea va fi mai bună din această cauză.”
Intr-o lume pierduta definitiv intr-o goana nebuna spre epatare, spre a avea mai mult decat spre a darui. Intr-o lume in care evolutia este de cele mai multe ori materiala si nu emotionala, nebunii frumosi, acesti Don Quijote moderni, ce se bat cu morile de vant pentru iluzii sentimentale, rataciri efemere, devin pata de culoare ce impiedica lumea aceasta sa se transforme cu totul intr-o pata gri.
Sunt acei Don Quijote ce mai cred in versuri, in carti, pictura si in arta. Sunt oameni ce-si pun sufletul pe tava atunci cand iubesc nechibzuit si imatur sperand ca Dulcineea exista, iar ei isi vor gasi nemurirea in dragostea ei.
Multi din acesti Don Quijote moderni s-au refugiat pe bloguri obscure, o comunitate restransa, unde doar cei ca ei mai inteleg la ce foloseste lancea si scutul.
Pana de scris si cerneala…
Nu este nimic admirabil in a fi un Don Quijote.
Caii au disparut, rar gasesti cate un scutier care sa te inteleaga. Cei din jurul tau gonesc nebuni pe autostrazi, vanand succesul si notorietatea.
Tu mergi printre pietre, printre vise si iluzii, inca mai lupti cu balauri nevazuti si crezi ca intr-o zi vei schimba lumea. Sau macar lumea ta.
Nu e nimic eroic in toate astea.
Dar….
Doar cel ce a crezut pana la sfarsit intr-o iluzie, iar acea iluzie a devenit realitate, stie cat de minunat este uneori sa fi un Don Quijote….
Azi noapte te-am visat. Ma tineai de mana si alergam amandoi ca doi nebuni pe o plaja pustie. Simteam valurile cum imi gadilau gleznele, si eram atat de fericit.
Te-am visat asa cum te stiam candva, stand pe o bordura, fericita ca mananci un covrig, fara sa-ti mai pese de toata realitatea aceasta care te inabusea.
Invasmantati in bantajele atentiei pe care ne-o oferam unul celuilalt, ascudeam sub acele carpe, rani ce sangerau de atata timp.
Dar ne regasisem.
Eram “doar” Allan si Maitreyi.
Magia viselor luase locul realitatii, picaturile de culoare imbracase atat de frumos griul din noi.
Acum.
Acum sunt iar Don Quijote.
Ratacit printre litere 