Ea…

Uneori imi place sa privesc departe in viitor, sa calatoresc in visele mele si sa-mi imaginez un om batran, garbovit de trecerea anilor, tinand de mana o batranica cu parul sur, plina de riduri, dar totusi cu un zambet seducator.
Visele se schimba, scenariile, decorurile, toate sunt de fiecare data altele, parca si anii, uneori sunt mai multi, alteori mai putini.
Un singur lucru ramane constant :
Ea.

Ea.
O fantasma, o iluzie, o parte din mine dintotdeauna si pentru totdeauna.
Este primul zambet de care m-am indragostit, primele buze pe care mi-am dorit sa le ating si probabil ultimele pe care mi-as dori sa le simt. Este o parte frumoasa din copilaria mea, locul ascuns din viata si sufletul meu si cel mai probabil un unicorn ale carui aripi nu le voi atinge niciodata. Ea este totul, fara a fi insa nimic.
Intotdeauna am fost prea departe de ea, iar ea prea aproape de mine.
Managaiati de un destin sarcastic, emotiile noastre s-au dorit si au reusit sa fie o poveste de dragoste neimplinita, doua suflete ratacite ce au visat la secunda lor de fericire, dar nu avut parte de ea niciodata.

De ce ea?
Pentru ca este cea mai frumoasa femeie din lume si a ramas asa in fiecare secunda din cei 25 de ani trecuti peste noi. Pentru ca nuanta pielii ei creola este atat de seducatoare incat privind-o mangaiata de soare nu am putut sa mi-o scot niciodata din minte.
Iar ochii ei.
Cu un mic strabism fermecator, cu o culoare a irisului cameleonica, sunt de departe cel mai incantator lucru pe care l-am vazut vreodata.
Cum poti descrie pe cineva pe care-l iubesti fara sa fi subiectiv?
Nu poti.

Ea.
Intotdeauna si niciodata.
Nu pot uita ca m-am indragostit de ea pentru ca era atat de diferita, atat de incapatanata incat parea imposibil sa iubesti o femeie ca ea.
Si a ramas asa.
O stanca impenetrabila ce nu lasa loc slabiciuni, dar cu lacrimi ce vin din izvorul unui suflet minunat, cald si altruist.
Poti iubi un arici ce se ascunde sub tepii lui ori de cate ori incerci sa te apropii de el?
A trebuit sa invatat sa o fac si macar pentru un rasarit de soare i-am sarit mutrisoara ei haioasa si fermecatoare.

Am renuntat de prea multe ori la ea, desi nu am renuntat niciodata.
Intotdeauna altii, intotdeauna altceva, niciodata noi. Dorinta de a nu rani pe altii, acceptand in tacere ranile create.
Intotdeauna facand ceea ce trebuie facut. Dar nu pentru noi.
Pentru ca noi am acceptat cu demnitate sacrificiul. Atunci, acum, intotdeauna.
In special Ea.

Undeva, intr-o casuta de lemn, pe malul unui rau, un batran merge cu pasi pierduti spre gradina de flori, prinzandu-o usor de mana pe batranica ce tocmai ingrijea cateva fire de crini imperiali.
Este atata tandrete in gesturile lor si atata fericire pe chipurile imbatranite de vreme.
Au linistea pe care si-au dorit-o dintotdeauna, au bucata lor de rai ce le-a lipsit atata timp.
Acolo, departe de tot tumultul vietii, au tot ce au cautat intreaga viata.
Liniste, iubire, atentie si multe flori.
Ei au murit demult dar sunt inca acolo prin povestea lor.

Probabil ca din povestea aceasta nu va ramane decat literele mele.
Prea multe ziduri, prea multe victime, prea multe sacrificii.
Si un suflet minunat ascuns dupa un colt de stanca.
Te-am iubit stiind ca nu am nici o sansa.
Te voi iubi stiind ca nu am nici o sansa.

Si intr-o zi, te voi tine de mana si vom avea povestea noastra.
Chiar daca va dura doar o clipa.
Va fi clipa noastra.
Acum nu exista pentru noi.
Dar voi lupta cu toata fiinta mea ca undeva, candva, acum sa devina realitate.
Intr-o zi.

Foto: facebook

Publicitate