In lumea lucrurilor simple (2)

 

2014-12-20-10-46-01-Copii-la-colindat

 

 

Eram un țânc, cu mucii siroind pe barbie, inotand prin zapada proaspata, incercand sa ajung la o alta casa din satul bunicilor mei. O „stea” pe care tataie o tot repara de la an la an si niste versuri repetate o saptamana intreaga, era tot arsenalul meu de copil.
Cele cateva bucati de sclipici lipite de bunica le pierdusem undeva printr-un sant, picioarele erau deja ude de la incaltamintea proasta, dar in sufletul meu era o fericire pe care nu am mai regasit-o niciodata ca adult.
Intram in curtile oamenilor, recitam pe nerasuflate aceleasi versuri, apoi indesam intr-o desaga facuta de bunica din carpe, cateva mere, uneori niste covrigi calzi.
Lucruri simple.

Nu primeam niciodata bani. Nu existau portocale, banane, iar ciocolata era o delicatesa. Daca unul din consateni ne oferea bomboane, incercam sa-l mai colindam o data.
Hainele, primite uneori de la verii nostri mai mari, erau cu un numar mai mare si inghetate de la zapada si frigul de afara.
Dar noi inca mai cautam case ratacite unde poate reuseam sa mai primim un mar in plus sau un sir de covrigi.
In copilaria aceea simpla si saraca am invatat un lucru care m-a urmarit toata viata. Fericirea nu vine din valoarea lucrurilor, singura fericire adevarata este data de emotia lucrurilor simple.
Bunicii mei, Dumnezeu sa-i ierte, niste oameni obisnuiti de la tara, ne-au invatat ca din lucruri carpite poti face o stea, ca poti invata poezii si cu bucurie, fara ca cineva sa te certe, ca poti sa te bucuri la fel de mult la un covrig cald, ca de oricare alt lucru scump si valoros.

Aud des ca atunci erau alte vremuri.
Poate.
Dar sa nu va imaginati ca atunci nu erau copii, familii care aveau mult mai mult decat aveau bunicii mei.
Dar pentru averea imensa pe care mi-au lasat-o modelandu-mi caracterul, le voi multumii intotdeauna cu lacrimi in ochi, mai mult decat daca mi-ar fi daruit toata averea din lume.
Lumea de acum s-a schimbat.
Nimeni nu se mai bucura de simplitate. Toti vor sa epateze, sa cumpere fericirea cu cat mai multi bani.
Nimeni nu vrea sa mai repare steaua de anul trecut. Toti vor o
alta stea, poate de ultima generatie. Pentru ca nu ne mai bucuram de sarbatoarea in sine, ea a devenit doar un prilej de a ne cumpara iluzii.
Copiii nu mai vor covrigi. Nu mai exista bucuria aceea fireasca a unui copil de a se bucura de ceea ce primeste, indiferent ce valoare are.
Defapt, fara a fi malitios, nu prea am mai vazut copii bucurandu-se. Am vazut copii cerand si primind. Aproape orice.

Poate ca sunt un tip ciudat ce nu reuseste sa se adapteze la realitatea in care traieste, dar uneori imi lipseste bucuria lucrurilor simple. A emotiilor.
Imi lipsesc zilele acelea cand prietenia insemna sa mergi cu gasca „pana la strada” sa bei un suc de la dozator.
O mizerie de suc de care acum nici nu ne-am apropia.
Dar era atata bucurie in reintalnirea aceea zilnica.
O nerabdare frumoasa atunci cand coborai scarile, abia asteptand sa-i revezi.
Am crescut invatand sa pretuiesc oameni nu lucruri.
Acum suna atat de perimat.
Cineva drag mie imi spunea azi ca ideile astea ale mele nu au legatura cu realitatea.
Poate, dar este unica lume in care vreau sa cred.

Stiti, cand eram copil, mergeam cu sora mea, colindand, nu aveam mai mult de 9-10 ani si primeam pentru o recitare destul de lunga, ca pretuire din partea gazdelor…nuci.
Da, cativa covrigi si … nuci.
Am crescut bucurandu-ne de nuci, de mingi de fotbal deja sparte, de o petrecere, tarziu in adolescenta, in care aveam trei sticle de suc la 30 de persoane toata noaptea.
Un casetofon deja stricat, cateva casete care functionau cand si cand si multa bucurie. Bucuria venita din ceea ce simteam nu din ceea ce aveam.
Si poate ca tocmai aceasta simplitate a facut sa cunosc oameni deosebiti care mi-au ramas prieteni dupa zeci de ani.
Pentru ca noi am stiut sa ne admiram sau sa ne antipatizam pentru ceea ce eram noi si nu pentru marca telefonului sau tenesii din picioare.
Noi crescusem bucurandu-ne de niste simple nuci gaunoase, zambind fericiti, uzi pana la piele in zapada de pe niste ulite intr-un sat uitat de lume. Nu aveam nevoie de valori materiale pentru a ne ierarhiza prietenii.
Imi amintesc si acum zambind, betele pe care bunicii nostri ni le ofereau pentru a ne apara de caini.
Niste pispirici de oameni, agatati in niste toiege, cu narile inghetate de ger, niste voci incredibil de ragusite, colindand ore in sir pentru cateva nuci .
Atat de simplu.

PS: Intotdeauna am spus ca un copil este o coala alba pe care cei din jurul lui, cei care se ocupa de educatia lui, scriu, formandu-i caracterul.
Le multumesc bunicilor mei, parintilor, pentru ca m-au educat sa fiu ceea ce sunt.
Bun sau rau.

 

Foto: internet

Reclame

2 comentarii

Din categoria Fără categorie

2 răspunsuri la „In lumea lucrurilor simple (2)

  1. Mai exista asemenea oameni. Putini ce-i drept, dar exista. Ei sunt consolarea mea cand vad tot mai putini „oameni” in zilele noastre.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Suntem o foaie care uneori e sugativă!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s