Nevoia de socializare sau spirit de turma

Unde se sfarseste dorinta fireasca de a te integra intr-un grup, de a socializa, si unde pasesti pe linia subtire in care-ti pierzi identitatea, ajungand sa te comporti ca o copie a celor din jurul tau?
Recunosc deschis ca fac parte din categoria oamenilor ce iubesc atat de mult libertatea incat orice incercare de a ma integra intr-un grup de cele mai multe ori este sortita esecului.
Poate de aceea si caut sa inteleg reactia celor “de gasca”

Pierdut in scaunul meu, dimineata asistam la o discutie.
Nu are relevanta cine erau persoanele. Nu scriu pentru a judeca pe cineva.
O domnita, chiar simpaticuta, evident incercand sa epateze, cauta o modalitate sa le demonstreze catorva tipi din jurul ei cat de emancipata este ea.
Dezinvolta, aparent convingatoare, povestea cum ca ar fi surprinsa, chiar deranjata, daca sotul nu ar insela-o in situatia in care ispita ar fi una provocatoare.
O discutie pana la un punct hilara, stranie si care ar fi trecut neobservata prin creierul meu daca nu as fi incercat sa inteleg pana unde putem merge incercand sa-i convingem pe ceilalti ca suntem de acolo.

Cat suntem dispusi sa sarcificam din identitatea noastra pentru a apartine unui grup?
Unde s-a pierdut parfumul acela al diversitatii?
Am scris, uneori dezgustat, de femei (dealtfel superbe) ce folosesc un limbaj demn de betivul de la birtul din comuna.
Pentru prea multe femei organul sexual al barbatului a devenit un mod de a-si etala emanciparea.
De ce o fac?
Este o femeie ce are limbajul unui boschetar o femeie mai interesanta?
Mai puternica?
Ma indoiesc.
Nu cred ca a evidentia un obiect sexual pe care nu-l detii, este mare branza. Defapt eu o privesc mai degraba ca doar o incercare nereusita de a copia atitudinea masculina.

Asta vine si dintr-o masculinitate prost inteleasa.
Poate si pentru ca cei mai multi barbati considera agresivitatea si vulgaritatea in limbaj ca un etalon pentru scala unde se masoara barbatia lor.
Puteam intelege asta acum cateva secole cand barbatii purtau campanii militare, razboaie, cand agresivitatea si duritatea era un stil de viata, dar acum?
Baietasii astia de sala sau de birou ar lesina si daca le-ar curge sange din nas.
De ce sa copiezi ceva care oricum este perimat?
Cum a devenit vulgaritatea un mod de a atrage atentia asupra ta?
Simplu. Vezi ca in jurul tau toti o folosesc si doar nu o sa fi tu ala fraierul care face nota discordanta
Trist este ca acesti oameni sunt de cele mai multe ori un etalon pentru copii, iar acest limbaj va fi considerat unul firesc si adecvat atata timp cat pana si parintii il folosesc.

De ce am vorbit despre aceste lucruri?
Pentru ca incerc sa inteleg unde se sfarseste dorinta fireasca de a apartine unei colectivitati, de a te modela pe regulile si principiile acelui grup si unde incepe comportamentul de tip turma in care identitatea ta dispare si devi doar un fir de nisip asemanator miliardelor, iar toata aceasta masa amorfa isi pierde orice forma de personalitate.
Exista niste tipare pe care cei mai multi nu fac altceva decat sa le urmeze. Putini aleg sa fie diferiti. Sa nu rada la o gluma proasta a unui coleg sau sa-si asume gesturi sau actiuni care nu intra in cliseele standard.

Hai sa va povestesc ceva.
Cand eram adolescent, ca toti ceilalti, aveam si noi gasca noastra.
Nu va imaginati ca eram atat de diferiti de adolescenti de azi. Poate doar mai putin dependenti de tehnologie, dar la fel de infometati de libertate.
La fel de teribilisti.
Atunci am cunoscut o tipa extraordinara ce a avut curajul de a se desprinde de grup si a fi ea insasi.
A luat niste decizii privind viata ei pe care noi toti ceilalti le-am privit ca ciudate, radicale.  Totusi in ochii mei aceasta fata a devenit o muza.
A fost prima si cea mai importanta lectie pe care am invatat-o despre libertate.
Privind la toti cei care o blamau, care o puneau la zid, am inteles cat de important este sa-ti asumi ceva indiferent de consecinte.
Ea mi-a oferit prima si cea mai importanta lectie a vietii
Nu cauta sa fi pe placul celorlalti. Fi pe placul tau. Doar asta te face fericit.

Din pacate vad din ce in ce mai rar in jurul meu o astfel de atitudine.
Nu mai vad oameni dispusi sa-si asume decizii diferite de asteptarile celorlalti. Oamenii se casatoresc si divorteaza tinand cont de parerea si reactia celor din jur. Vorbesc si se comporta incercand sa se plieze pe asteptarile grupului din care fac parte. La job, acasa.
Chiar si copii sunt obsnuiti de mici sa urmeze tiparul grupului.
Un copil fara ultimul model de smartphone este marginalizat.
De cele mai multe ori copii nu sunt in competitie prin educatia si cultura lor ci prin lucrurile pe care le poseda.
Parintii intra in acest joc hranind senzatia de uniformizare si globalizare ce tinde sa domine aceste timpuri.

Imi amintesc o fraza pe care am auzit-o intamplator:
Dumnezeu nu mai este cool.
Defapt sunt multe lucruri care nu sunt in trend.
Bunul simt, empatia, altruismul.
Prea des oamenii urmeaza valul, renuntand la propriile valori.
Domnita copilariei mele ce sfida asteptarile si opinia celorlalti pentru a fi diferita, aproape ca nu mai exista.
Traim urmarind clisee, cautam sa intram in gratiile celor din jur, renuntand la noi. La ceea ce suntem noi cu adevarat. Trebuie sa fim un coleg de gasca, un parinte perfect si in general cautam sa satisfacem asteptarile celor din jurul nostru.
Cautam prea mult aprecirea si recunoasterea celorlalti, irosim prea mult timp sa fim asa cum se asteapta ceilalti sa fim, straduindu-ne sa ascundem ceea ce suntem noi cu adevarat.

Am sa inchei cu un citat din Mircea Eliade :
“Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.”

FOTO: Facebook

Publicitate