Rezumat din capitolele anterioare:
Capitolul I- Calatorie in timp
Privirea imi este atrasa de acel copil ce-mi pare cunoscut.
Timid, cu privirea in jos, firav, poate chiar prea slab, pare ratacit de lumea ce-l inconjoara. Putinii tulei , parul lung prins intr -o coama scurta, ma fac sa inteleg ca pustiul bate timid la varsta adolescentei .
Ochii .
Ochii lui stralucesc intr-un mod ciudat degajand din interior o putere pe care trupul nu lasa sa se intrevada .
Il privesc cum incearca sa si traga maneca usor peste o pata alba de pe mana si o strafulgerare ma trezeste la realitate.
Aud din nou fosnetul padurii semn ca m-am intors in prezent.
Sunt eu.
Pustiul acela sunt eu.
Dar cum?
Cum am reusit sa ma intorc in timp?
Prea multe intrebari , prea putine raspunsuri .
CAPITOLUL 3 – For you, fara manecute
Draga Conty
Dupa cum vezi si altii iubesc in zadar, nu numai tu tu. M-ai rugat sa stau cu tine azi. de dragul acestei zile, de dragul caracterului si firii tale, o voi face. Vor fii multe victime si vom capata multi dusmani, dar ce conteaza(…)
O sa fim cei doi infranti care vor triumfa.
Of Conty, tu cu inocenta ta ai sa observi cam greu ce labirintul naibii va fii. eu oricum nu ma tem de urmari si nici de victime nu-mi pasa. Vezi tu ce faci…
…Felul in care ii atingea mainile mici dar decolorate, modul in care se lipea de el chiar si atunci cand multi dintre ceilalti adolescenti se uitau socati, demonstra ca pustoaica era mult mai matura decat o trada varsta.
Dimineata, inainte ca soarele sa spele chipurile oamenilor, pustiul o tinea usor de mana in fata usii ei si-i spunea un sincer, „multumesc”.
Pustiul devenise major..
Capitolul 4 – Dumnezeu ii face pe oameni sa fie egali (partea a II-a)
Aerul rece al toamnei tarzii ii matura sufletul pustiului din fata mea.
Il priveam empatic, retraind prin el emotii ce le credeam uitate. Aplecat pe marginea balustradei balconului, la intervale scurte de timp ridica capul si privea.
Pentru o clipa am crezut ca spre stele, dar tinta lui era mult mai aproape.
Am uitat cine a propus asta. Poate eu, poate ea, cine mai stie.
Imi amintesc ca in fiecare seara, la exact ora 00.00 ieseam pe balcon si pentru cateva secunde ne priveam de la 3 etaje distanta.
Eu, privind in sus, cautandu-o ca pe o stea, ea scaldandu-se in bucuria ce mi-o datea revederea.
Citeam pe chipul lui incredere si o liniste pe care cumva nu mi-o aminteam.
Atunci cand ma gandesc la adolescenta, amintirile sunt legate de furtuna ce-mi matura sufletul, o lupta permanenta cu niste complexe teribile.
Imi amintesc privirile oamenilor ce ma evitau cu o dureroasa compatimire, nevoia de intelegere ce-o cautam permanent, precum si o furie nestavilita, fireasca, pentru ca nu intelegeam de ce tocmai mie mi se intampla asta.
Eram totusi doar un adolescent.
Si din pacate pe nimeni alaturi care sa ma sustina, sa-mi mangaie ranile emotionale ce sangerau abundent.
Prezenta acestei copile a schimbat mult.
A fost acea raza de soare pierduta ce strabate norii dupa o lunga si sfasietoare furtuna.
Acolo, la miezul noptii ma incarcam in fiecare seara cu speranta si incredere.
Privindu-i chipul stiam ca exista cineva sus caruia ii pasa.
Imi amintesc amuzat prima petrecere in care am mers doar noi doi.
Era ziua unui var si cumva a acceptat sa mearga cu mine. Parintii ei si-au dat acordul cu greu sa o lase sa mearga singura.
Era inca un copil, greu de spus daca intre noi exista o relatie de dragoste in adevaratul sens al cuvantului, dar inocenta aceea, caldura pe care o simteam atunci cand ma tinea de mana, toate faceau ca tot raul ce ma inconjura sa para mai suportabil.
In preajma ei uitam cum arat, cicatricile dispareau miraculos iar atunci cand imi mangia palma, usor cu degetele ei mici, nu-mi mai pasa de nimic.
Era extrem de plapanda la cei 16 ani pe care-i avea. O mana de om, un copil ce pasea in viata cautandu-si locul si drumul.
Am dansat toata noaptea cu ea.
Apoi ne-am asezat undeva jos, jos la propriu, langa un zid, cu o farfurie de mancare si o singura furculita.
Totul pare atat de altfel acum.
Chiar si acel prim sarut furat naiv in intunericul noptii.
Il priveam cum sta agatat de balustrada rece, cautand privirea ei si am inceput sa-mi amintesc exact seara aceasta.
I-am vazut mana bandajata si am inteles.
Am fost intotdeauna un idealist. Un copil rebel si idealist.
Mana era bandajata de la manifestatiile de strada de la inceputul anilor ‘90.
Da, nimic nu este intamplator.
Imi amintesc privirea ei plina de lacrimi, asteptandu-ma tarziu in noapte, speriata ca s-a intamplat ceva cu mine.
Vocea ei sugrumata, rugandu-ma sa-i promit ca nu am sa ma mai duc la proteste.
Era o flacara ce nu am mai ragasit-o niciodata la cineva.
Am vazut in privirea acelui copil imatur mai multa pasiune si empatie decat am vazut in intreaga mea viata.
Cred ca o mare parte din ceea ce sunt, sunt datorita ei.
Toata ura aceea pe care o simteam, pentru bezna prin care treceam, s-a transformat intr-o lumina calda.
Ea m-a invatat ca indiferent cum arati, cine esti sau ce faci, daca ai un suflet bun ai totul.
Nu stiu daca acel copil m-a iubit vreodata.
Era mult prea mica pentru a intelege ce sunt sentimentele profunde, dar caldura ei, lacrimile din privire atunci cand ma vedea ca sufar, puterea si increderea ce mi-a dat-o sa ma ridic si sa continui sa merg, toate m-au modelat si m-au transformat in ceea ce sunt.
Atunci am invatat cat de important este sa fi alaturi de un om cand totul in jurul lui se prabuseste.
Plimbarile in Herastrau la 6 dimineata m-au invatat cat de usor poti fi fericit daca sti sa te bucuri din lucruri simple.
Atunci am invatat ca indiferent cum arati va exista intotdeauna un om care sa te aprecieze pentru ceea ce esti, pentru caldura din sufletul tau iar lectiile din toamna aceea m-au definit pentru ceea ce am devenit de-a lungul anilor.
Prabusit emotional, cochetand abrupt cu grave complexe de inferioritate, cumva Dumnezeu mi-a daruit prin ea acea gura de oxigen sa rezist. Sa cred ca intotdeauna va exista o speranta. Daca ea poate, atunci va putea si altcineva.
M-am intors in seara aceasta pentru ca trebuia sa revad.
Sa reintalnesc privirea aceea in lacrimi si sentimentul pe care-l simteam pentru prima data, cum ca exista cineva caruia ii pasa.
Nu era compasiune, nu era falsitate, era prietenia sincera pe care doar un om bun ti-o poate oferi. Ea credea in mine, iar lacrimile din seara aceea au udat in mine speranta. Iar ea a renascut.
Printre scrisorile ce stau in cufarul cu amintiri, am o bucata de hartie pe care o pretuiesc enorm. Este o scrisoare pe care am primit-o de la mama acelei copile, intr-o perioada in care inca mai luptam cu mine.
Nu am stiut niciodata de ce mama ei intervenea in relatia dintre noi, dar uneori primeam scrisori de la ea.
Atunci mi-a scris ceva care m-a impresionat enorm.
Cineva iar fi spus lui G ca boala mea poate fi contagioasa si ii poate pune sanatatea in pericol. Evident ca era o tampenie, dar atunci nici eu nici ea nu cunosteam suficent de multe lucruri despre problema mea.
Replica acelui copil a fost formidabila:
-Tin la Albert, nu-mi pasa cum arata, nu-mi pasa ce are si voi ramane alaturi de el indiferent de consecinte.
Era doar un copil.
Un copil cu suflet bun. Iar oamenii buni chiar si atunci cand nu pot face bine, se straduisc sa nu faca rau.
Trebuia sa-mi amintesc asta.
De aceea eram pe acest balcon privind pustiul ce astepta miezul noptii.
Dumnezeu ii face pe oameni egali.
Ratacit printre litere 
Pingback: Ratacit printre litere | Ratacit printre litere