Sfarsitul copilariei

Sfarsitul copilariei.

Uneori, atunci cand timpul imi permite, merg duminica la o mica biserica de cartier.
Unul din acele locuri uitate de timp, intim si rupt parca dintr-o alta lume.
Ascult slujba, ma pierd in gandurile mele, multumesc divinitatii pentru toate lucrurile minunate ce le primesc zi de zi si incerc cu umilinta sa ma rog pentru cei dragi.
Cei care merg la biserica cunosc ca la sfarsitul slujbei se obisnuieste sa mergi la parinte, iar el sa te unga cu mir pentru a te binecuvanta.
Preotul, un binecunoscut actor de teatru, astepta rabdator sa ajung la el, in timp ce eu ma inchinam la o mica icoana asezata, putin ciudat, la nivelul genuchiului.
Cu o voce blanda si calda imi atrage atentia ca icoana aceea este pentru copii.
-Nu suntem cu toti copii parinte? ii raspund eu privindu-l in ochi.
-Ba da, dragul meu, atunci cand incetam sa fim copii nu mai suntem nimic, imi raspunse preotul cu ochii lui luminosi.
Am zambit si am simtit ca Dumnezeu ma intelege.

Cred ca sa fie vreo doua ierni.
Zapada acoperise in totalitate Bucurestiul, frigul era napraznic, putinii calatori pasind grabiti spre casa. Doar undeva, in parcul Izvor, o pustoaica de 10 ani cu un tip la 40 de ani construiau un om de zapada.
Oamenii treceau infrigurati, privind mirati spre tipul care se juca ca un copil cu micuta lui, imatur si prosteste, construind un om de zapada.
Recunosc ca eram umilul vinovat pentru acea situatie.
Obisnuiesc sa ma comport ca un copil in preajma copiilor, pentru ca asta este limba pe care ei o inteleg cel mai bine, iar eu cred ca daca vrei sa-i oferi unui copil o educatie pe care sa o inteleaga, vorbeste-i pe limba lui, nu pe limba ta de adult stresat si plin de probleme.

De ce vorbesc despre toate astea.
Obisnuiesc sa pierd cel putin o ora, zilnic, citind articole pe bloguri.
Desi am autorii mei preferati nu ma rezum doar la ei.
Imi place sa cunosc oameni, sa citesc opinii diferite de ale mele, sa invat, atat cat se poate, pentru ca niciodata nu ai cum sa le sti pe toate.
Unul din articolele pe care l-am parcurs in ultimele zile infiera cu o manie proletara copilul din oamenii trecuti de o anumita varsta. Cat de nocivi sunt cei care nu se maturizeaza complet.
Am citit si am recitit textul de doua ori incercand sa inteleg argumentele autorului. Nu am reusit.
Recunosc ca nu este pentru prima data cand aud in jurul meu asta.
Exista o dorinta, aparent obsesiva, de a ucide acel copil din noi, incercand sa demonstram celor din jurul nostru maturitatea.
Probabil ca am o parere diferita de a celor mai multi, dar maturitatea nu inseamna automat disparitia acelei parti naive din noi, ci puterea de a-ti asuma responsabilitati in momente in care situatia o cere si de a fi copil macar in momentele tale de relaxare.

Oare nu ne luam prea in serios uneori?

Foto: Albert Ai Conty

Publicitate