Fărâma de bunatate

Desi era o iarna blanda, in zdrentele acelea ponosite se simtea altfel frigul patrunzator. Oameni ajunsi la capatul puterilor, la limita demnitatii, pierduti de noi, de ei, frunze ratacite pe un ocean insesibil la durere si suferinta.
Pentru cei mai multi dintre ei, farfuria aceasta de mancare era o gura de oxigen, o raza de lumina in putinele zile in care aveau sansa sa manance o hrana calda.

In lumea aceea gri, printre oameni ce dansau tristi cu umilinta, prezenta ei, colorata, parea rupta dintr-un alt film.
Unghii lungi, proaspat lacuite, parul de nuanta focului, tuns rebel, blugi rupti si un zambet infinit pe toata fata.
Era coplesitoare senzatia de a o eticheta intr-o lume superficiala, de a vedea in ea doar o piti de mall, avida de recunoastere si atentie.
Doar ca locul si lumea din jurul acelui loc nu erau deloc spectaculoase, dimpotriva, aveau resemnarea si umilinta unei cantine sociale.

Smerita, mai degraba tacuta, se descurca surprinzator de bine in bucatarie.
Nu se eschiva sa lase ca pamantul de pe coaja legumelor sa-i murdareasca abrupt mainile, se implica cu o placere ce lasa sa se vada o simplitate pe care nu o citeai la prima vedere.
Pe chipul ei se vedea bucuria ca se afla in acel loc.
Era prima zi libera dupa o saptamana grea si chinuitoare.
10-12 ore la job, mamă , teme seara tarziu pana cand ochii se inchideau pe cartile piciului, sotie, o casnicie in care inota singura, stres, uneori o neputinta crunta de a avea o secunda pentru ea.
Si totusi acum era aici.
In spatele unui zambet larg ce-l purta intotdeauna ca o masca

Mirosul imbietor de mazare proaspata cu pui, facea ca atmosfera apasatoarea, a oamenilor ce astepta la coada sa devina putin mai acceptabila. Priveau prin geamul cantinei la tipa extravaganta, susotind carcotas.
Era genul de domnita pe care o vedeau adesea coborand dintr-un bolid de lux, ignorandu-i, iar prezenta ei acolo, bucuria si placerea de pe chipul ei ii deruta complet.
Erau oameni care au trecut prin multe, pentru care suferinta si necazul devenise un tovaras de viata, pentru ei altruismul si empatia erau cuvinte ce le regaseau din ce in ce mai rar la oamenii din jur.
O masa calda, la cantina aceasta de cartier, pentru cel mai multi dintre ei devenise un miracol.

Se simtea obosita, dar nu dorea sa lase sa se vada asta.
Avea furtunile ei sufletesti, nopti in care dormea doar cateva ore, totul in viata ei se zdruncina tare, dar isi dorea ca oamenii acestia necajiti sa nu vada pe chipul ei problemele prin care trecea.
Stia ca mancarea se gateste in primul rand cu sufletul asa ca dorea ca mazarea aceasta sa devina nectar pentru oamenii pe care incerca sa-i ajute.

Privea un om trecut de 50 de ani, cu o barba deasa si murdara, ce manca o pofta nedisimulata mazarea gatita de ea. Pentru o clipa si el isi ridica privirea.
Simtii atata caldura in ochii lui.
Da, uneori o privire poate spune mai mult decat un milion de cuvinte false.

Nota : Astazi se sarbatoreste ziua bunatatii spontane. Sărbătorită în fiecare an pe 17 februarie, de la parabola bunului samaritean , îndeamnă oamenii să facă fapte bune, fără să aştepte ceva în schimb. Deşi filosofia pe care se bazează este altruismul, există totuşi un beneficiu – mulţumirea de sine pentru binele făcut.
Povestea scrisa de mine este reala iar poza este luata de pe pagina https://www.facebook.com/omasacalda/ unde fiecare dintre voi puteti sa deveniti un erou pentru altii.

Publicitate