Aripi deschise

„Atunci cand te saturi, cand te saturi cu adevarat, renunti sa mai ameninti, sa mai rogi, sa mai ceri sau sa-ti mai pese. Pur si simplu te opresti din toate, te inchizi in tine si taci…taci si ignori…”

Ne ratacim. Se intampla sa luam viata in piept si uneori sa obosim sa spargem val dupa val. Nu este o slabiciune, este o stare absolut fireasca. Invatam sa fim puternici depasind obstacole.
Unii le ocolesc, altii raman blocati acolo, pierduti intr-o negura fara sfarsit. Exista si oameni care nu se dau niciodata batuti.
Tu esti un astfel de om.
Te-am cunoscut atunci cand nici tu nu stiai prea multe despre tine. Am inteles din prima clipa ca esti deosebita.
Ai facut intotdeauna doar ceea ce ai vrut tu, pentru ca intotdeauna ai privit in sus. Pentru tine abisul nu este o optiune. Este unica alegere.
Nimeni niciodata nu va reusi sa-ti franga aripiile tie.
Pentru ca te vei prabusi de un milion de ori, dar vei privi spre cer si te vei ridica iar si iar pana vei reusi.

Iubesc sarcasmul tau. Iubesc aroganta ta.
Le iubesc pentru ca stiu ca ele vin dintr-o autocunoastere desavarsita, dintr-un sentiment puternic ca esti mai buna. Mai buna ca tine cea de ieri, cea de azi si chiar cea de maine.
Stii ca putini oameni pot avea curajul de a fi ceea ce vor ei sa fie, iar tu ti-ai demonstrat de atatea ori tie ca tu esti asa.
Ana, tu nu poti fi legata de pamant, pentru ca de fiecare data cand cineva a incercat sa-ti taie aripile, altele au crescut la loc si din puful lor s-a nascut speranta si curajul de a te ridica din nou.
Tu vei zbura, pentru ca este in natura fiintei tale.

Uneori inchid ochii si incerc sa te desenez in mintea mea. Intotdeauna am aceeasi imagine. O femeie slabuta, dar cu niste ochi puternici si hotarati, imbracata in haine de beduin, pasind prin nisipul fierbinde, de o hotarare si o incapatanare pe care doar caracterele puternice le pot avea.
Cine stie, poate intr-o viata anterioara chiar ai trait acolo. Poate asta te-a calit si te-a facut ceea ce esti acum.
Un om ce poate fi ingenuchiat uneori, dar niciodata oprit.
Nici viata, nici moartea, nici iubirea sau ura nu au reusit sa te schimbe.
Atunci cand iti cresc aripile, nimeni si nimic nu te va mai tine lipita de ceva. sau cineva.

Iti vad lacrimile, simt ca ai obosit, dar nu ma tem. Stiu ca nici tu nu o faci.
Te-am tinut in brate de milioane de ori, dar nu te-am vazut niciodata plangandu-te. Chiar si atunci cand durerea ti-ar fi dat dreptul sa o faci. Ai acceptat lovitura dupa lovitura cu o demnitate admirabila. Iar acest curaj vine din increderea pe care o ai in tine.
In adancul sufletului tau, dincolo de oboseala si durere, tu esti constienta ca intr-o zi te vei ridica, vei rupe acest lant firav si vei fi libera.
Nu conteaza cand va fi ziua aceea, ea este deja certitudine.

Am incercat uneori sa-ti pansez ranile. Sa ma apropii si sa te tin de mana. Dar esti prea mandra sa accepti. Tu iti doresti un om care sa te tina de mana si sa zboare alaturi de tine, nu unul care sa-ti planga de mila. Urasti asta. Urasti ca cineva sa-ti atinga cicatricile. Sunt puful din care se vor naste viitoarele aripi.
Esti o femeie aspra si taioasa atunci cand cineva incearca sa-ti atinga sufletul. Tu nu vrei sa fi inteleasa, tu vrei sa fi acceptata si iubita asa cum esti.
Putini inteleg asta.

Candva m-ai intrebat daca m-am gandit vreodata ca as putea sa ma insel.
Ca nu esti atat de puternica cum te cred eu. Am simtit in vocea ta teama de a dezamagi un om care vedea in tine ceva.
Nu, Ana, nu m-ai dezamagit niciodata!
Amandoi stim ca lantul care te tine pe tine legata acum va disparea intr-o zi.
Puful va creste. Vei privi din nou in sus si vei zbura.
Nu cu mine, nu cu altcineva, vei zbura singura.
Asta nu este un vis, este o certitudine.
Intr-o zi tacerea ta se va transforma intr-un zgomot de metal rupt, de lanturi ce lovesc pamantul, iar tu vei recupera tot ceea ce ai sacrificat acum.
Nu conteaza daca eu cred sau nu in tine.
Tu ai sange setea de a privi in sus.
Si o vei face.

Publicitate