Jurnalul unui cautator de fluturi

Rezumat din capitolele anterioare:

Capitolul I- Calatorie in timp

Privirea imi este atrasa de acel copil ce-mi pare cunoscut.
Timid, cu privirea in jos, firav, poate chiar prea slab, pare ratacit de lumea ce-l inconjoara. Putinii tulei , parul lung prins intr -o coama scurta, ma fac sa inteleg ca pustiul bate timid la varsta adolescentei .
Ochii .
Il privesc cum incearca sa si traga maneca usor peste o pata alba de pe mana si o strafulgerare ma trezeste la realitate.
Aud din nou fosnetul padurii semn ca m-am intors in prezent.
Sunt eu.
Pustiul acela sunt eu.
Dar cum?
Cum am reusit sa ma intorc in timp?
Prea multe intrebari , prea putine raspunsuri .

Capitolul 6 – E mai bine asa

Priveam spre crestele muntilor unde zapada refuza sa lase loc inceputului de vara. Culoarea copacilor, de un verde proaspat, se asorta perfect cu albul crestelor.
Eram in mansarda, rasfoind hartiile pline de praf, impacat cu prezentul, dar ravasit de trecut.
Toate aceste calatorii, pasajul secret prin care paseam intre trecut si prezent, rascolise in mine sentimente si emotii pe care le credeam uitate.
Am luat in maini un caiet vechi, cu file prafuite, cautand sa inteleg ceea ce s-a intamplat. In hartiile acelea vechi, in praful ce s-a pus pe ele, in toate acele jurnale era o parte din viata mea.
Am deschis la intamplare.
Undeva sus am vazut data 22 decembrie 1991. Am tresarit convulsiv. Am coborat privirea mai jos si am citit :
“seara am fost la film cu G. O seara atat de frumoasa. In timpul filmului, in intunericul salii, in timp ce aveam mana in palma ei a inceput sa ma mangaie cu o tandrete si o bucurie ce m-a facut sa simt ca acest copila chiar tine mult la mine. Ma simt atat de bine in prezenta ei. Ma face sa uit de probleme, de tot ceea ce ma apasa, imi da o liniste de care am atata nevoie”

Ma plimbam prin iarba umeda de roua pasind spre nicaieri. Toate aceste amintiri despre G ma rascolisera complet. A aparut in viata mea ca o binecuvantata primavara, dar a iesit asternand peste mine o iarna cumplita. Habar am de ce a trebuit sa intre in viata mea acel copil, dar stiu ca a produs o rana ce nu s-a vindecat niciodata.
Ea m-a facut sa cred, sa sper si cu cat m-a ridicat mai sus cu atat mai dureroasa a fost prabusirea.
Am privit spre locul acela din poiana si am simtit nevoia sa ma intorc in adolescenta sa revad momentul acela. Stiam ca doare, dar trebuia sa o fac.
Am inchis ochii si am trecut prin ceata aceea inexplicabila.

Eram pe scara blocului. In fata mea pustiul acela patat astepta in fata usii ei ca cineva sa-i raspunda. El nu putea sa ma vada, dar eu il priveam cu atata atentie. In ochii lui era o flacara de bucurie pe care mi-o aminteam atat de bine.
Ii lipsise aceasta copila, acum astepta cu nerabdare sa o stranga in brate. Erau sarbatorile de iarna si ea era singurul cadou pe care si-l dorea.
Usa se deschise si aparu ea.
Era o pustoaica frumoasa. Desi doar un copil plapand, avea in ea acel ceva care ii datea o stralucire speciala. Mana lui bicolora ii mangaie usor parul si o saruta usor pe obraz.
Atunci am vazut.
Am vazut in ochii ei o tristete si o raceala care nu ar fi trebuit sa fie.
– S-a terminat,Conty!
– Poftim? Ce s-a terminat? De ce?
– Nu ma intreba de ce. Daca vrei iau totul asupra mea mea.
– Nu inteleg. De ce vorbesti despre vina? Ce se intampla ? Nici macar nu ne-am certat…
– E mai bine asa.

Am vazut in ochii lui o tristete ce nu poate fi reprodusa in cuvinte. Nu era vorba doar despre despartire, despre faptul ca pierdea un om in care crezuse atat de mult. Era vorba despre modul in care-l abandona. Fara o explicatie, fara ca macar sa-l priveasca in ochi, ca o injunghiere pe la spate.
Uneori sunt momente cand un om nu vrea sa-l mai insotesti. Cand isi doreste sa porneasca pe un alt drum fara tine. Daca este onest te va privi in ochi si-ti va spune adevarul, nu va pleca in miez de noapte, lasandu-te sa-l cauti dimineata fara sa intelegi care este motivul pentru care a plecat.

Privind acum, cu ochi de adult, am iertat demult ceea ce s-a intamplat actunci, desi imi amintesc perfect durerea pustiului.
Atunci cand pielea i s-a decolorat a privit cu manie spre destin, fara sa poata acuza pe cineva, insa in acel moment, felul in care s-a jucat cu sufletul lui, cu sperantele si visele lui, a fost o lovitura pe care nu o merita.
Se obisnuise cu rautatea oamenilor. Accepta ca este diferit si ca oamenii sunt speriati de ceea ce nu inteleg si atunci lovesc. Dar ea…
Ea parea altfel. In toate luniile acelea in care parea ca se atasase de el.
Iubire? Poate ca erau prea copii pentru asta, dar o prietenie curata si sincera.
Era mult prea inteligenta sa nu inteleaga ce rana va lasa in urma ei.
Niciodata nu am reusit sa inteleg cum a fost posibil.

M-am intors inapoi.
Ore intregi m-am plimbat prin padure cautand raspunsuri la intrebari ce m-au macinat intreaga viata. Poate ca era prea tarziu pentru raspunsuri.
Afara se asternea usor, usor intunericul.
Exact cum se asternuse si in locul de unde veneam.

Publicitate