Parfum de litere

Imi e dor sa ratacesc printre litere, sa ma ascund timid in spatele unui cuvant al carui sens il cunosc doar eu, sa privesc tamp, minute in sir, un ecran alb, incapabil sa dau un sens viu unor ganduri pierdute.
Sentimentul acela de evadare pe care-l simti, atunci cand realitatea isi pierde din consistenta si ramai doar tu si visele tale.
Un amalgam straniu intre Don Quijote si micuta Alice si a ei lume a minunilor.
Acel taram unde introvertitii pot alega goi, dansand in ninsoarea pufului de papadie.

Imi e dor de Ana, nebuna colorata ce calatorea fericita prin toate colturile lumii. De felul ei liber si dezinvolt in care-si traia fiecare clipa a vietii. De curajul ei de a fi ceea ce vrea sa fie. Intotdeauna.
De iubirea lor interzisa, de dincolo de lume, de lumi si de ratiune.
De Allan si romantismul lui copilaresc.
Cum sa nu fi indragostit de o poveste care reusea sa te faca sa evadezi din realitatea cinica a vietii de zi cu zi, purtandu-te intr-un taram misterios in care doi nebuni frumosi isi asumau o iubire imposibila.

Imi e dor de clipele cand, pe un scaun de metrou, un gest, un chip, un gand ma fac sa scot telefonul din buzunar si sa scriu. Sa uit unde trebuie sa cobor, alergand cu un zambet tamp printr-o lume ireala, butonand nebun tastele telefonului.
Nu am fost niciodata talentat, imi lipseste acel ceva care face diferenta, dar in randurile mele exista un parfum unic ce vine din faptul ca scriu intotdeauna doar ceea ce simt. Este o fictiune reala, pentru ca ceea ce scriu, de cele mai multe este doar o ciorna necorectata a unor ganduri fugare.

Uneori, realitatea reuseste cumva sa ma fure cu totul. Devin un om in multime si atat. Jobul, problemele personale, altruismul si dorinta mea copilareasca de a ajuta pe toata lumea.
Si ma pierd de litere.
Cumva parfumul acela al viselor devine amintire.
Oare cum pot trai ceilalti oameni fara sa scrie, fara sa viseze, dansand prin ploaia de litere ?
Eu nu pot.

Publicitate