Duminica

Iubeam linistea asta perfecta, sentimentul ca te pierzi in gandurile tale, emotia care o transmitea locul acesta. Nu m-am considerat niciodata un tip religios, dar divinitatea, spiritualitatea in esenta ei, este o parte din mine.
Preotul avea o voce calda, blanda, iar predica lui era o mangaiere pentru suflet. Glasul lui, cumva nepamantean, trecea prin trup sarutandu-ti sufletul.
Era atat de bine.
Atunci, acolo, in secunda aceea.

Cred ca din cauza oboselii accentuate nu puteam dormi. Privam cerul, rasaritul rosu al unei zi de vara, indragostit iremediabil de luna aceea seducatoare ca o fata misterioasa.
Mansardarea podului si construirea a doua dormitoare acolo, a fost inca una din alegerile Anei pentru care nu i-am multumit niciodata indeajuns.
In noptile de vara, urmarind o stea cazatoare, spectacolul cerului devenea coplesitor.

Ii simteam respiratia cum imi mangaie gatul, lipita de mine, toropita de oboseala unui saptamani grele. Era deja tarziu, dar nu indrazneam sa o trezesc. Incapatanata si orgolioasa, refuza sa arate orice urma de slabiciune, iar asta me exaspera din cale-afara. Poate si pentru ca eu continuam sa o privesc ca o mana de om, un puf firav de papadie, ambitioasa ca un catar, dar totusi doar un suflet.
Am sarutat-o usor pe buze, stiind ca asta o va trezi.

-Buna dimineata, sufler drag.
-Uff, zanule, mai lasa-ma putin.
-Iubire, vreau sa ajungem si noi la slujba de dimineata, este tarziu.
-Mai lasa-ma putin, te roogggg.
Ii priveam ochii inchisi, superbi, trecerea timpului refuzand sa lase orice urma pe chipul ei. Un romantic incurabil, intotdeauna am crezut ca nu poti iubi decat o singura persoana cu adevarat intr-o viata.
Sau in mai multe.

Era o bisericuta uitata de lume, pe o straduta din vechiul cartier, cu putini oameni si un preot incantator. Cu vocea lui blajina, barba alba ca in povesti si un har incredibil, reusea intotdeauna sa ne transmitea tuturor o stare de liniste si binecuvantare.
Acolo, in locul acela, obisnuiam sa-i vorbesc lui Dumnezeu despre Ana, despre temerile mele, despre neputinta mea. Uneori indrazneam sa cer, cu umilinta, un dram de ajutor,  in acelasi timp aratandu-mi recunostinta pentru tot ceea ce primeam.
Impreuna, cu sufletul deschis, hraneam partea aceea din noi avida de spiritualitate.

Simplitate.
Poate ca cel mai bine reusesc sa descriu relatia mea cu Ana prin acest cuvant. Doi nebuni frumosi, dar care reuseau atunci cand erau impreuna sa creeze culoare din simplitate.
Aveam momente cand evadam cu totul din aceasta lume, pierduti pe un taram doar al nostru, asa cum aveam clipe cand deveneam sclavii realitatii.
Stiu ca nu este nimic spectaculos intr-o astfel de duminica, dar pentru noi atfel de clipe sunt o mangaiere.

Publicitate