Arc peste timp

 

08-In-calea-taburilor-21-decembrie-1989-Piata-Universitatii

 

Imi amintesc franturi din adolescenta mea. Un pusti extrem de firav, introvertit, dar in acelasi timp cu o foame incredibila de liberate si o atitudine rebela, poate specifica varstei.
Parul lung, blugi taiati, visator, dorind sa salvez lumea sau macar sa o schimb.
Na, lucruri destul de comune adolescentilor din generatia mea.

Despre evenimentele din Timisoara 1989 am aflat de la un radio vechi, din acela cu pick-up deasupra, pe care-l aveam in dormitor. Cu o scala pe jumatate rupta, dar care reusea sa prinda, doar el stie cum, Vocea Americii si Europa Libera, cutia aceea prafuita era cam unicul mod de informare pe care-l aveam.

Decembrie, se intuneca destul de devreme, iar noi ne pregateam de vacanta de iarna si sarbatorile petrecute la bunici.
Inca traditiile rurale (capra, plugusorul, steaua) reprezentau momente fascinante pentru copii si adolescenti.
Pentru noi, decreteii, alternativele erau limitate.

Contrar a ceea ce stim din istoria invatata in scoli, Romania profunda, cea a marei mase de oameni, nu avea nici un impuls revolutionar. Oamenii asteptau Craciunul, incercau sa gaseasca o ruda la tara de unde poate lua cateva halci de carne, taranii erau preocupati de Ignat, romania din decembrie 1989 nu era deloc o romanie cu furcile in maini.

Hrana era pe cartela, marea masa a populatiei traia intr-o saracie lucie, dar resemnarea si adaptarea la mocirla este una din capacitatile pe care romanul o are in ADN. Daca ar fi sa respectam in totalitate adevarul istoric, marea masa de oameni era preocupata de supravietuire, de procurarea unui molid pentru seara de Craciun, prea putin deranjati de Ceausescu si comunism.

Nu ma intrebati cum era posibil ca oameni ce mancau gheare de pasare si copite de porc destul de des, sa-si iubeasca tortionarii, dar imaginea aceea cu o tara nemultumita si revoltata este departe de adevar. Oamenii erau ingropati intr-o rutina bolnavicioasa, nu cu mult diferita de cea de acum.

Din difuzorul acela vechi, cumva straniu pentru mine, se auzeau tipete parca venite dintr-o alta lume. Asta mi-a captat atentia si m-am apropiat sa ascult despre ce e vorba. Era o inregistrare de la Tmisoara. Se auzeau focuri de arma, urlete parca nepamantene si pentru prima data in viata mea un sentiment confuz mi-a strabatut fiecare celula din corp. Un amalgam de furie, teama si revolta.

Cu mintea mea de copil necopt am decis ca trebuie sa fac ceva. Locuiesc in centrul Bucurestiului asa ca primul instinct a fost de a iesi in strada.
Era o agitatie neobisnuita.
O multime de oameni ce venea de la o manifestatie de sprijin pentru Ceausescu. Oameni mai degraba speriati decat revoltati.

Acea masa imensa de oameni preocupati de porc, de jumarile de Craciun, de unde vor petrece revelionul peste cateva saptamani, era terifiata ca linistea bolnava in care traiau, rutina mocirloasa, poate disparea peste noapte din cauza unor nebuni.
Puteai sa reduci ratiile, sa le restrangi toate drepturile, tot ceea ce-si doreau era ca viata lor anosta  sa ramana previzibila.

Am ajuns in piata. Lasati povestile media cu poporul revoltat. Basme.
Eram cateva sute, poate o mie de adolescenti, tineri pana in 25 de ani, cativa oameni de peste 30 de ani, putini spre deloc oameni in varsta.
Ma autonenunt. Faceam parte din „galerii”. Mergeam destul de frecvent cu suporterii unei anumite echipe de fotbal din provincie, asa ca impactul de a vedea mai multi oameni la un loc, scandand, nu a fost atat de surprinzator pentru mine.

Da, erau si copii pentru care o masa de peste 100 de persoane la un loc, strigand, erau o noutate. Ceea ce nu s-a spus niciodata si nu cred ca va avea loc printre filele cartilor de istorie este ca in Piata Universitatii 1989, in afara de copiii de pe asfalt a mai exista o masa de oameni.
Cei care stateau pe trotuar si ne priveau sau chiar ne injurau.
Da, in 21 decembrie, atunci cand istoria consemneaza ca poporul s-a revoltat impotriva lui Ceausescu, am fost injurat, amonestat ca ni s-a urat cu binele, de oameni carora le stricam linistea.

Restul il stiti.
Represiunea, copiii morti fara sa inteleaga ce se intampla si 22 decembrie confiscarea mortilor nostri de catre persoane care acum au certificate de revolutionar.
Dar nu asta am vrut sa transmit prin literele mele.
Cumva istoria are un mod cinic de a ramane aceeasi.

Oamenii traiesc intr-o rutina si o liniaritate care este de neschimbat. Dupa 30 de ani nu sunt chiar atat de multe lucruri diferite. Oamenii sunt interesati de viata lor, asa mizera cum e, indiferenti de cauze, de idealuri, de speranta ca ar putea trai mai bine.
Ei vor porcul lor, jumarile si molidul cu petala de hartie.
Daca maine s-ar rationaliza din nou hrana si drepturile, in afara de aceeasi masa de idealisti ce lupta pentru drepturile lor, ceilalti se vor plimba in continuare nepasatori prin mall, traindu-si rutina intr-o liniste cat mai perfecta.

Imi amintesc noaptea aceea de decembrie. S-a auzit o rafala si toti ne-am aruncat instinctiv la pamant. Habar n-am de ce, probabil pentru ca asa vazusem in putinele filme de prin cinematografe.
Apoi.
Cand ne-am ridicat, priveam fara sa intelegem de ce unii inca imbratiseaza asfaltul. Apoi vedeai o dara rosie care se scurgea de sub haine si asta te ingrozea.

Mai tarziu, cand m-am maturizat am inteles un lucru. Nu armele celor din fata noastra ne-au ucis prietenii. Nu.
Prietenii nostri au fost ucisi de parintii nostri, de colegi si rude care au ales sa fuga sau sa ramana in casa. Toata acea masa care accepta cu capul plecat orice, care erau preocupati plini de egoism de de viata lor lipsita de speranta, aceia sunt ucigasii.

Poti trai fara idealuri? Poti trai cu capul plecat, multumit ca exista si ziua de maine? Multumindu-te cu firimiturile care ti se arunca? Da, poti. Noi romanii putem. Priviti atunci cand un om se prabuseste pe strada. 9 din cei 10 oameni care se afla in apropierea lui merg mai departe. Ei au viata lor, problemele lor sunt absolut indiferenti de omul cazut. Idealist nu este sa crezi ca poti trai mai bine. Idealist este sa crezi ca toata aceasta masa care traieste doar pentru ca trebuie, vor avea vreodata curaj sa schimbe ceva.

In seara aceea de decembrie mama mea a stat tarziu in noapte cu lumanarea aprinsa convinsa ca am murit. Stia ca sunt destul de nebun sa mor pentru ceva in care cred.
Din pacate, cei mai multi nici pentru ce sa moara nu au.

Nu este Romania noastra, este Romania lor.

 

 

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

9 răspunsuri la „Arc peste timp

  1. In Timisoara am fost scosi din locuinte, „cazati” prin locuri straine, ascunsi prin cimitire incercand sa parasim orasul care avea toate iesirile blocate. Nu aveam voie sa mergem pe strada in grup mai mare de 3 persoane. Totusi oamenii furiosi s-au revoltat si nimic nu le-a mai stat in cale. Oare cat mai dureaza pana le ajunge din nou cutitul la os?

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am zâmbit amar, m-am întrebat, m-am întristat și la final ți-am dat dreptate 😦

    Apreciat de 1 persoană

  3. imaginarycoffee

    Cu entuziasmul acelor momente am fi putut construi munți, iar noi am ales să săpăm gropi.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s