Zanatica

Perna a zburat milimetric pe langa urechea mea lovind zgomotos peretele. A doua nu si-a mai ratat tinta ricosind din capul meu peste colivia lui Toto si Yoyo. Ana radea ca o nebuna topaind in mijlocul patului si ridicand mainile in sus ca un copil tacanit. In timp ce perusii zburau prin casa, cumva obisnuiti cu nebunia noastra, intreaga camera aducea destul de mult cu salonul unui ospiciu cu cateva minute inainte de ora de medicamente.
– 1-0 pentru mine dalmatianule, alta data sa nu ma mai provoci.

Eram in fata bradului si radeam unul la altul ca doi tacaniti ce tocmai au realizat un lucru important. Fețele noastre erau acoperite de coca, crema, frisca, firele de par erau de un alb fainos, dar noi nu aveam nici o treaba, valsam ca doi alienati prin camera auzind o muzica doar de noi stiuta.
Bucataria aducea foarte bine cu Piata Victoriei cand au intrat jandarmi. Adica fum, gaze, haos  peste tot, o veritabil teatru de razboi.
Amandoi uram bucataria, amandoi uram sa gatim, iar experienta din anul acela trebuia sa fie memorabila.
O masa de Craciun gatita de noi.
Stergandu-mi frisca de pe pleoapa stanga, m-a sarutat usor soptindu-mi la ureche :
-La multi ani, nepriceputul meu.

Imi simteam picioarele grele, tot acest traseu nemarcat incepea sa-si puna amprenta asupra rezistentei, dar coltul acesta de rai, oceanul nesfarsit de verde, toate faceau sa merite efortul.
O piedica din spate si in cateva secunde eram la pamant. Razand strengareste, Ana se arunca ca o nebuna peste mine
-Gramada cere varf! repeta ea amuzata de trasnaia ei.

Am luat-o in brate, am muscat-o usor de gat, apoi ne-am rostogolit cativa metri prin poiana plina de frunze, harjonindu-ne ca niste copii. A reusit sa ma prinda sub ea si cumva sa-mi imobilizeze mainile.
O priveam, inca atat de indragostit de ea după atâția ani. Ochii calzi dar puternici, gropita din barbie, gatul ei pistruiat.
Cat de norocs sunt.
Nu stiu cand hainele de pe noi au disparut si acea parte animalica din trupurile noastre a simtit brusc ca este in mediul ei, descatusandu-se.

Întotdeauna Ana a fost perfectă atunci când se dăruia, dar de data aceasta amândoi păream posedați. Pierduti poftelor carnale, mult prea târziu am auzit zgomotul. Era tardiv. Am ridicat privirea în sus, iar la 3-4 metri telecabina se scurgea usor, cu o mână de oameni privind surprinsi spre noi.

Deși ma asteptam la alta reactie, Ana a privit spre ei si apoi zâmbind le-a făcut amuzată cu mana.

Ce ma fac eu cu zanatica mea? Intr-o zi o sa-mi stea inima din cauza ei.
Sau poate nu.

 

FOTO CREDIT: Multumesc, Ane !

Pictor :  Gerard Le Nalbaut

Publicitate