O mica nebunie

Cateva picaturi de apa se prelingeau timide prin parul ei colorat. Probabil eram mult prea aproape de fantana ce gangurea sfioasa in mijlocul pietei. Stateam pe bordura, isi lasase capul pe umarul meu si mancam impreuna un covrig cumparat din gara orasului.
Se juca tacuta cu mana mea, desenand usor cu aratatorul ceva in palma. Doar ea stia ce, dar in privirea ei citeam atata fericire incat trebuia sa fi fost ceva superb.

Era atat de liniste in piata aceea pustie, in orasul acela strain imbatranit de vreme, cu dalele de piatra vechi pe care le batatorisem cateva zeci de minute.
Timpul parea ca se oprise in loc.
In orasul acesta, in viata si sufletul nostru.
Plecasem din Bucuresti doar cu un rucsac, biletele dus intors, cazarea de o noapte si 20 euro in buzunar. Undeva la mii de kilometri de casa, intr-o tara straina, tot ce aveam la noi era fericirea de a ne tine de mana.

Priveam amuzat genuchiul ei zdrelit, cu urme de praf si sange amestecat, ca al unui copil nazdravan. Alunecase atunci cand alerga razand pe una din strazile orasului, fugind de mine.
Ii placea sa se joace, ii placea sa ma provoace, undeva inauntrul ei ramasese un copil poznas, iar asta ma facea sa o ador atat de mult.
Zambea. Zambea atat de frumos.
Era atata liniste pe chipul ei.

Am simtit cum ma strange usor de mana, imi arunca o privire poznasa, apoi fara sa spuna nimic s-a ridicat tragandu-ma dupa ea. A sarit peste balustrada de protectie de la marginea pietei si s-a catarat tacanita pe stancile abrupte ce sarutau haul.
Construit intr-un vechi golf, inconjurat din toate partile de un superb lant muntos, iar spre sud, acolo unde priveam noi acum, de o plaja incantatoare, orasul parea rupt dintr-un basm vechi, din vechile povestiri cu elfi si hobiti, cu cladiri din piatra, o mica foratareata, probabil ca un ultim refugiu pentru atacul piratilor din vremurile de demult, un loc in care timpul parea ca nu pasise, incremenit de secole.

Suspendati in locul acela interzis, privind cum la 30-40 de metri sub noi valurile loveau cu putere stancile, undeva in departare rosul perfect al soarelui ce rasarea din mare o facea pe Ana sa tremure usor.
Primele raze ii mangaiau deja chipul fericit, se intoarse spre mine, ma saruta pe obraz si-mi sopti:
– Te iubi-dubi, dalmatianul meu drag .
Apoi privind spre rasarit isi lasa capul pe umarul meu sorbind insetata fiecare metru in care lumina se nastea din mare.

[…]

continuarea textului aici:

https://albertaiconty.wordpress.com/2016/09/04/just-another-story/

 

Pentru ca am vazut ca tema prietenilor de la „Literatura ca utopie” a fost azi : o mica nebunie, iar mie imi place sa ma joc , am repetat „aroganta”  de ieri, lundu-o ca o provocare, postand si eu o nebunie, este adevarat mai veche, dar nu ne incurcam noi in detali :))))