Prima iubire

-Hei, Allan la ce te gandesti?
Vocea ei m-a trezit brusc din reverie. Sangele s-a transformat brusc in particule de gheata,  caseta s-a rostogolit straina pe masa, iar eu descopeream pentru prima data imposibilitatea de a-mi desclesta maxilarul.
Nu puteam sa-i spun nimic, asa cum nu reusisem sa-i soptesc macar un cuvant in ultimele trei luni.
Trei luni, atat trecuse.

O intalnisem in acelasi loc, dar in alte circumstante.
O dupa amiaza frumoasa de primavara. Eram grabit sa ma intalnesc cu altcineva, dar nu-mi gaseam cheile. Realizez ca le uitasem in camera surorii mele, asa ca bat usor la usa.
O voce necunoscuta imi raspunde:
– Intra! Deschid usa si zaresc o fata extrem de slabuta, cu un par saten ca umbra unui suras, ce-mi zambeste sfidator ucigandu-ma cu privirea ei arzatoare.
– El este fratele tau? continua vocea, adresandu-se surorii mele.
– Da.
-Eu sunt Ana! Ana D. Si-mi intinde mana.
Pierdut, prabusit in propria timiditate, schitez un zambet si-i raspund:
-Allan.
Ies rapid pe usa, fugind nauc de propriile trairi. Nu-mi puteam scoate din minte ochii ei nepamanteni, atat de vii, de frumosi.
Pentru prima data in viata mea o parte din mine isi dorea sa fi ramas.

-Hei, Allan la ce te gandesti ?
Brusc ma trezesc din reverie incercand sa soptesc ceva.
Toata seara evitasem privirea ei, iar acum ne despartea doar 30 de cm.
– La nimic, ma gandeam la ce melodie sa pun. Scuza-ma putin.
Si am fugit. Am fugit departe de ceea ce simteam, de ceea ce-mi doream. Departe de primavara din privira ei, de mirosul ei placut de viata, de zambetul ce-mi ucidea noptile.
-Te uti la Ana?
Vocea vesela a lui Bogdan se aude brusc din spatele meu.
– Aaa.., nu. Nu e genul meu,e mult prea tacanita pentru mine, raspund incercand sa maschez cat mai bine ceea ce simt.
Intunericul din camera se prelugea aevea si in interiorul meu. Simteam cum ma afund cu totul in fotoliul in care stam, cum fiecare particica din mine se disipeaza revoltandu-se impotriva demonului fricii ce-mi stapanea creierul. Plangeam zambind fara ca nici o urma din trairiile mele sa se reverse in realitate.

Brusc, ma ridic din fotoliu si ma indrept spre coltul in care era ea. Rasul ei inocent imi gadila urechile. Ma apropii, o iau usor de mana si ii soptesc cu o forta pe care nu am avut-o niciodata:
-Dansezi Ana ?
Imi zambeste stingher si se ridica in picioare.
Pielea ei fina imi inunda palmele udand seceta din sufletul meu.
Undeva, departe se aude o melodie, dar singurul lucru pe care-l mai aud este respiratia ei ce ma curata de toate temeriile. O privesc pentru o secunda, iar bratele mele o trag usor spre pieptul meu. Surprinzator, dar nu se impotriveste, se lipeste de mine lasandu-si capul pe umarul meu. Si atunci…
Atunci dispare totul. Un vortex colorat cuprinde universul si simt cum nimic numai conteaza. Vreau doar sa inot in privirea ei, sa-i simt caldura rasuflarii cum imi usuca iarna din sufletul meu. Ca o papusa condusa de fire invizibile, imi aplec putin capul si ii ating usor buzele intr-un sarut pe care l-am dorit in fiecare secunda din aceste trei luni.
-Cred ca sunt indragostit de tine Ana. Cuvintele se impletesc cu sunetul muzicii, simt cum ma trage usor spre ea,si aud:

-Ce naiba spui tu acolo ? O mana m-a scuturat violent, trezindu-ma brusc in fotoliu.
Totul a fost doar un vis , niciodata nu ma ridicasem de acolo.
Bogdan ma intreaba din nou:
-Ce spui ma nebunule acolo, de cine esti indragostit?
-De nimeni, raspund trist. Nu pot sa-mi tradez logodnica numita timiditate. Probabil voi traii toata viata intrebandu-ma cum ar fi fost daca. Daca totul nu ar fi fost decat o himera. Probabil nu voi afla niciodata.
Sau poate nu 🙂

Articolul complet aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2015/02/03/himera/

Prietenii de la „Literatura ca utopie” au avut zilele astea un subiect apetisant: prima iubire.
Nu am timp sa scriu, dar oare ce as putea spune in plus fata de ceea ce am spus deja in acest text mai vechi?
Poate ca doar:
Inca te iubesc, Ana!

Publicitate