Prichinduța

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

Publicitate