Neputință

Priveam ecranul telefonului, încremenit, furios pe neputința mea. Îi simțeam frământările, era o altă noapte în care furase doar cateva ore de somn, iar eu eram zidit în impotența asta dureroasă în care nu puteam nici măcar intreba ce este cu ea.
Prea bun pentru a îndrazni, prea slab pentru a conta.

Am iubit întotdeauna la ea foamea terbila de a fi pe propriile picioare. Nu știu să fi fost vreodată altfel. Înfofolită în armura ei de nepătruns, nu se dătea în lături de la nici o luptă, chiar si atunci când era un război gresit. Orgolioasa și încăpățânată, accepta mai degrabă un esec decât un pas înapoi.
Între bine și rau ea alegea intotdeauna să meargă înainte.

Răstâgnit între dorința mea de a-i fi alături și orgoliul ei de a nu accepta nici un ajutor de la mine, stiam că pentru mine totul este pierdut.
Nu aveam alternativă.
Trebuia să rămân în spatele zidului, oricât de greu mi-ar fi fost. Era alegerea ei , iar eu eram mult prea slab pentru a sparge armuri și a risca să o rănesc.
Au trecut 25 de ani și nu m-am schimbat.
Și nici încrederea în ea.

Supoziții, scenarii, întreaga nebunie a incertitudinii, a frământărilor care te macină atunci când nu ști nici măcar cu ce te confrunți. Închideam ochii si chipul ei obosit, din ultima zi când am văzut-o, îmi tot apărea obsedant.
Eram blocat. Știam asta.
Poate că și ea.
În spatele umbrei de tăcere totul era posibil.

În mintea mea de puști imatur, visător si naiv erau clipe când credeam că sentimentele mele, empatia și copilăreasca prietenie ar putea schimba ceva. Încă visam că o pot 5 minute în brațe, asteptând să-și descarce sufletul, eliberându-se de toate temerile si umbrele din sufletul ei, stiind că va găsi aici întelegere și sprijin.
Obsesia mea de a o face să simtă că pentru prima dată în viata ei nu mai este singură. Că viața ei poate fi și altceva decât o cursă solitară.

Neputință
Un gust greu ce-mi macină fiecare celulă vie din sufletul meu.

Publicitate