Ea…

O priveam din fotoliu încercând, destul de stângaci, să maschez emoția ce mi-o provoca. Era aceeași țăcănită colorată pe care o stiam dintotdeauna, timpul refuzând să lase asupra ei orice urmă de praf din povara maturitații.
Era înca un copil, un copil adult, iar coafura rebela accentua această senzație amuzantă.
Nu mă slăbea deloc, sarcastică, pusă pe înțepat și cumva în ochii ei citeam plăcerea de a se juca.
Lovea repetat, ca într-un sac de box, dar nu simțeam nici un pic de ură în loviturile ei. Era doar o descătușare, un fel al ei propriu de a-și marca personalitatea rebelă.

Pășeam alături de ea, ascultându-o atent cum încerca să mă convingă de optimismul ei indestructibil. Stiam că are nevoie de asta, are nevoie să creada în asta, era mult prea multă presiune pe umerii ei pentru ai vorbi de echilibru și de faptul că optimismul folosit ca mod de viața, dupa o limita, este la fel de dăunător ca pesimismul.
Uneori lacrimile sunt la fel de importante ca zâmbetul.
Dar acum avea nevoie de asta.
Avea nevoie să îmbine felul ei unic, orgolios și încăpătânat, cu doza aceasta de pozitivitate pentru a ramane în picioare.
Stiam că trebuie sa o sustin și unicul mod în care o puteam face era să tac.

Încercam să înăbus în mine zâmbetul larg ce-mi stăpânea întreaga ființa. Micuță, în papucii aceia de plus, în fata blocului, cu părul răvășit într-o seară de toamnă gri, era o pată de culoare care nu putea să nu-ți atragă atenția.
Pentru o clipă am cochetat cu ideea să o înțep și eu, amuzat de felul în care arăta.
Dar am indraznit?! Nu fără gândul obsedant că voi fi castrat pe loc 🙂
Își trecea mâna prin par, simțind privirea mea. Era doar un copil obosit, un suflet prins de curent, dar care încă stia să se bucure atunci când realiza că este admirată.
-Te las, suflet drag…
-Nu mă lăsa, te rog.
A zâmbit, încercând să facă o glumă pentru a masca momentul de slăbiciune, dar deja cuvintele ei maturaseră sufletul meu.

Ea…
O parte din tot și totuși nimic din toți.
O pacoste cât întreg universul, dar un univers întreg de nebunie, culoare și ambiție.
Atația oameni au crezut ca o pot strunii, ca o pot aduce în lumea lor, dar nimeni nu a înțeles că nu aparține nici unei lumi.
Nici bune, nici rele.
Ea este ea si atât.

Publicitate