Allan

Am apărut din tremurul unei mâini timide, îmbrăcat în litere, căutând un drum pentru două suflete rătăcite. Un nume ce-a existat dintotdeauna în noi, așteptând doar omul potrivit pentru a fi spus.
Eliade a creat din mine un romantic visător, dar tu mi-ai dat parfumul realitații, a pasiunii și a unei povești ce s-a născut din poțiuni mici de magie.
Iar eu, Allan, am devenit poveste.

Și am fost speranță.
Cumva, din negura trecutului, prezența mea simpla, amuzant de naiva, a fost răsăritul ce te-a făcut să crezi din nou în vise.
M-am născut ca antidotul unei lumi ce te sufoca, o rutină ce ucidea totul în tine, un virus ce-ți transformase viața într-o piesa de teatru proastă, pe care tu nu o mai controlai.
Allan a apărut pentru ca iți doreai viața înapoi.
Tu m-ai creat.

Și am fost iubire.
Te-ai îndrăgostit. Te-ai îndragostit așa cum nu credeai ca ești capabilă vreodată să o faci. Ca o bengaleză inocenta, privind pentru prima dată un european.
-Am iubit cândva un copac, marturisea naiva, Maitreyi.
Tu ai iubit altfel.
Din iubirea ta a răsărit cel mai frumos surâs pe care l-am văzut vreodata.
O iubire interzisă, dar cui îi mai păsa de asta. Nu Eliade crease acest cliseu cum că adevăratele iubiri sunt întotdeauna imposibile?
Acum aveai unicornul tau.

Și am fost nebunie.
Te-ai pierdut. Textele mele, convorbirile noastre lungi în noapte, tornada de culori ce ne mătura sufletele, toate au facut din noi, doi nebuni irecuperabili. Ne-am aruncat măstile și am stat goi unul în fața celuilalt așa cum nici unul dintre noi nu-și amintea să mai fi făcut vreodată.
Și era atat de bine.
Proscrisi? Poate, dar cui îi mai pasa.
Cautam doar un patinuar pe care sa dansăm împreună.

Și am fost liniste.
Pentru prima data în viața ta nu te-ai mai simțit judecată pentru ceea ce ești tu cu adevărat, iar asta era baza de care aveai nevoie pentru a te reconstrui.
Aveai nevoie doar de cineva care să te asculte cu adevărat.
Atât!
Cineva care să te încurajeze să crezi in visele tale, să redescoperi pasiuni ce le țineai atăt de adânc îngropate.
Allan nu era doar un nume, un personaj, era hotarul unei lumi noi, un tărâm pe care l-ai căutat dintotdeauna

Și am devenit neliniste.
Oare Eliade știa câtă predestinare era in acest nume?
Nu erai a mea. Nu ai fost niciodată, iar eu încercam nebun, zi de zi, să repar ceea ce era imposibil de reperat.
Poate că acesta este destinul proscrisilor.
Atunci, obosită, luptând cu tine și cu tot ceea ce te înconjura, te-ai oprit.
Era mult prea mult chiar și pentru o persoană atât de puternică ca tine.
Am întins mâna să te ridic și să mergem mai departe, dar pentru prima dată m-ai privit altfel.
Și am devenit neliniște.

Și am murit.
Nu brusc. Am murit puțin cate puțin, asa cum m-am stins și în povestea lui.
Iubindu-te așa cum doar un nebun o poate face.
Te-am iubit chiar și atunci când te-ai dat vânzătorului de fructe din Calcutta, sperând că vei fi alungată de familia ta. Te-am iubit în fiecare clipă în care mă priveai tot mai îndarjită, construind ziduri între noi.
Am murit în fiecare secundă în care continuam să-ți scriu. M-am născut din litere și am murit îngropat în ele.
Și în tăcere.

 

Publicitate