Era o vară fierbinte, ca multe alte veri din viața mea.
Ascuns sub o pălărie cu boluri largi, o cămașă cu mâneci prea lungi pentru arșița de afară, încercam să ascund discret petele trecutului meu zbuciumat.
Hoinăream fără direcție. Cine mai știe încotro mergeam.
Probabil că mă rătăcisem demult.
Capul jos, pașii de plumb, mă târam grăbit spre nicaieri.
Atunci am cunoscut un puf de păpădie.
Roșu.
Aluneca pierdut printre bolovanii de pământ. Își dorea atât de mult să zboare. Era atât de încăpățânat. Uneori, câte o pală de vânt il rostogolea si-l lovea de toate pietrele facându-l să-și piardă din pori.
Dar nu se oprea. Continua să danseze printre pietricele, căutând un loc mai înalt de unde să se arunce…spre stele.
Da, îmi amintesc acum. Era o zi de 20.
Epuizat, cu miliarde de gânduri ce dansau goale în jurul meu, m-am așezat pe bordura aceea calcaroasă, un bolovan într-un deșert fără sens.
Prin praful acela înecăcios am zărit acel ghem firav cum se ridica iar și iar, de sub tălpile oamenilor ce călcau nepăsători pe el.
Te-ai așezat pe mâna mea.
Cum aș putea uita?
Cum aș putea să uit că după atâția ani m-ai facut să zâmbesc din nou? Să cred că nu există furtună care te poate doborâ, să cred din nou în mine.
Destin? Mână Divină? Cine poate ști cum acel puf de păpădie rosu a ajuns chiar lângă mâna mea.
Se întâmplă uneori ca oamenii să se regăsească în literele mele. Să le placă ceea ce scriu. Puțini știu că defapt în sufletul meu este un puf de păpădie care-mi sărută visele, făcându-mă să mă joc cu literele în modul în care o fac.
Ce aș fi eu fără tine?
Doar o bucată de bordură calcaroasă, încinsă de arșița soarelui.
Fiecare literă care dansează pe acest ecran, fiecare frază ce curge frumos, în toate este doar dansul sublim al zâmbetului tău.
Ție iți datorez totul.
Prin arșita toridă din sufletul nostru, un om cu o pălărie largă, înfofolit în haine lungi, ține în palmă un puf de păpădie, așteptând o pală de vânt care-l va face să zboare.
Stiu că într-o zi vei zbura.
Nu există încă atâtea tălpi care să calce în picioare dorința ta de a te ridica.
Pentru că ești atât de încăpățânată.
Dumnezeule, câte fire de păr alb mi-a scos orgoliul tau!.:)
Dar fără el, fără ambiția ta, nu ai mai fi tu.
Nu ai mai fi un puf de păpădie ce privește spre stele.
Să nu te schimbi niciodată puf drag.
Rămâi la fel de încăpățânat și orgolios.
Ești ceea ce ești.
Cândva mi-ai spus cât de mult iți plac mâinile mele. Poate acesta este motivul pentru care ți-ai dorit să te așezi pe mâna mea.
Îți multumesc mult puf drag. Îți mulțumesc pentru tot. Îți voi mulțumi întreaga viață.
Notă: Acest text este mai vechi, dar îmi place atât de tare încât l-am reeditat și îl republic iar.
Ratacit printre litere 
Frumusetea cuvintelor tale nu au concurenta. Adevarul spus cu ajutorul cuvintelor tale face ca totul sa para altfel. Sublim!
Puful de papadie fiind sufletul a carui tupina este trupul tau.
Nimic nu-i mai frumos, nimic nu-i mai plăcut ca frumuseţea sufletului!
Care este omul care să admire pe crainic şi nu pe împărat; care este omul care se minunează de tâlcuitor şi nu de filozof? Ai văzut nişte ochi frumoşi? Caută să le vezi stralucirea lor.
Nici când n-ai să te îndrăgosteşti de o femeie urâtă, care şi-a pus pe faţă o mască frumoasă, după cum nu o sa-ți placă ca o femeie frumoasă şi cu chip plăcut să-şi acopere cu mască frumuseţea ei, așa îi dai masca la o parte şi vrei să-i vezi frumuseţea ei în toată splendoarea ei. Aşa fă şi cu sufletul şi caută să-l cunoşti pe el mai întâi! Sufletul este acoperit de trup ca de o mască. Tocmai din pricina aceasta trupul rămâne ceea ce este; sufletul, însă, este liber spre frumusetea lui.
PS Iubirea înseamnă frumuseţea sufletului.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
„…în sufletul meu este un puf de păpădie care-mi sărută visele” …. o dragoste suprema hrănește sufletul…. Scrierea este cea mai frumoasa exteriorizare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ane, sincer, dincolo de litere, fara ea, blogul acesta nu ar fi existat.
Eu nu sunt ca voi.
Nu am talent.
Tot ceea ce am scris a fost doar o prelungire pe „hartie”a ceea ce simt pentru ea.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Hihi ,ce glumeț ești. Atunci te întreb: Tu ai scris textul? Nu-mi place modestia atunci cand nu se impune.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atunci suntem diferiti.
Ador modestia.
In orice situatie.
Intr-o lume care incearca sa epateze prin orice mijloc, in care toti vor sa fie sus, in centrul atentiei, uite ca eu ador sa recunosc ca cele mai multe merite nu-mi apartin.
Fara iubirea pentru ea, despre ce scriam?
Despre pasarele?
Toti oamenii sunt frumosi, dar cei pe care-i iubim sunt cei mai frumosi oameni din lume.
Sti, Ane, ma socheaza ca oamenii au pierdut notiunea normalitatii.
Azi am daruit un buchet de flori unei prietene si era socata.
I se parea straniu ca un simplu prieten sa se poarte asa.
Asta am ajuns. Sa privim normalitatea ca anormalitate.
ApreciazăApreciază
„Eu nu sunt ca voi.
Nu am talent.”
Hai sa pornim de aici. Tu scrii frumos ceea ce simti. Nu toti suntem inzestrati cu acest dar, de as exprima sentimentele vis a vis de persoana iubita. Tu poti. Simti sa faci asta. Ne bucuri si pe noi.
Putine lucruri frumoase ne-au mai ramas, adevarat.
Ce poate fi mai romantic decat sa daruiesti flori, un gest foarte frumos, in ajunul Sarbatorilor de iarna. Apreciez.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar merita republicat, e minunat textul! Şi cât de frumos e omul care nu vrea să schimbe alt om. Care-l lasă să rămână aşa cum e el!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Potecuta, niciodata nu poti sa schimbi un om.
Poti doar sa-l strici incercand sa-l faci dupa chipul si asemanarea ta.
Oamenii sunt frumosi imperfecti.
ApreciazăApreciază
Bineînţeles. Dar sunt şi oameni care vor să-i schimbe pe alţii. Chiar dacă nu vor reuşi asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pai, Potecuta, ei cam ar vrea sa se schimbe pe ei, dar nu au curaj. Si atunci aleg sa schimbe pe altii. Un om care este impacat cu sine nu va incerca sa schimbe pe nimeni niciodata.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Doar *IUBIREA* Tatalui pentru copiii lumii si pentru Fiul Sau, Hristos, Întâiul nascut din femeie, Fiu al omului, „pruncul” sarbatorit de catre lumea crestina pe întreg mapamondul, poate schimba perceptia rational-sentimentala si personalitatea fireasca, (imperfecta, înnascuta, mostenita genetic de la parintii biologici) prin credinta în Cuvântul Vietii, prin recunoastere a imperfectiuni pamântesti, prin „pocainta” sincera, (re)nastere din apa si Spirit, TREZIREA la o noua paradigma si perspectiva a vietii, privind lumea prin ochii blânzi, iubitori, iertatori si inocenti ai Fiului omului, acest „Miel a lui Dumnezeu” care ridica si azi si poarta pe umerii Sai pacatele lumii întregi, si care prin jertfa Sa, ne-a facut partasi cu El la o Împaratie vesnica, într-o noua dimensiune, elevata de pe acest pamânt distrus, exploatat si murdarit cu minciuni, înselaciuni, imitatii artificiale, virtuale, iluzorii, false, de razboaie, stres, grijuri si spaime, de boli, saracie, lipsuri si moarte, de ipocrizie, tradare si lasitate, de decadenta morala si pierderea valorilor simple, vii, autentice, naturale, socio-culturale, înlocuite cu surogate de import otravite, din desertul planetar mort, arid, lipsit de „ploaia timpurie si târzie” al anotimpurilor binecuvântate si implicit de viata, fericita,îmbelsugata, adevarata…
O viata linistita, binecuvântata cu valorile vietii autentice, draga Albert !
ApreciazăApreciat de 1 persoană