Albastră

Ploua mărunt, o ploaie rece de toamnă târzie. Era atât de multă liniște.
Șuvoiul de apă și frunze trecea grăbit pe sub picioarele noastre, iar noi, prăbușiți pe acea bordură, savuram doi covrigi care au fost cândva calzi.
Uneori, când plouă, și toamna se lasă în jurul tău, tot ceea ce contează este sa ai lângă tine omul potrivit.

Priveam pierdut în ochii tăi albastri și știam…
Știam că albastru nu a fost niciodată doar o culoare. Vocea ta, zâmbetul tău, tot ceea ce știu despre tine este o nuanță de albastru.
Și nu întâmplător.
Cerul și apa, ambele au culoarea libertății, iar daca ar trebui să te descriu într-un singur cuvânt, acesta ar fi: albastră.

Puținii oameni de pe stradă ne priveau ca pe doi tăcăniți.
Dar când am fost noi altfel? Când am fost noi priviți altfel?
Când ne-a păsat noua vreodată de ploaie, de frig sau de frunze moarte? Suntem ceea ce suntem și nimeni nu va reusi să ne ia albastru din suflete.
Noi nu știm să iubim incolor.

M-am apropiat și ti-am șoptit usor la ureche:
-Faci ceea ce trebuie să faci, iar eu voi fi aici, pe bordura asta, întotdeauna pentru tine. Să nu regreți nimic, să nu te temi de nimic, pentru că într-o zi ploaia asta se va opri și cerul va fi din nou… albastru.
Sufletele pereche nu trebuie să stea întotdeauna unul lângă celălalt. Uneori au destine separate, dar știu că sunt acolo și asta le este suficent.
Să ai grijă de tine!

Ai lăsat ușor capul pe umărul meu.
Din părul tău albastru picături rebele se prelingeau spre sufletul meu. Mi-ai mângâiat ușor căușul palmei știind că poate o faci pentru ultima dată.
Dar ce conta. Era atâta liniște și atâta bine pe bordura aceea.
Infinitul este albastru.

Publicitate