Întoarcerea din întuneric

Vocea doctorului părea ireală, o parte din mine refuza să accepte realitatea plutind undeva în neant, iar cuvintele omului în alb din fața mea, cu pașii ce urmau să-i fac în încercarea de a-mi salva viața, aduceau cu ele întunericul.
M-am ridicat brusc de pe scaun, precipitat și am ieșit aproape alergând, incapabil să accept că toate astea mi se întâmplă mie.
-De ce?
Obsedant, auzeam acest urlet interior care distrugea fiecare celulă din mine.

-Merg cu tine acasă, nu te las singur.
Vocea ei, un amalgam de durere și teamă, îmi răsuna strident în ureche.
Uneori mă întrebasem, cum ar fi să…
Nu, nu era deloc așa cum îmi imaginasem. Eram paralizat și, ciudat, singurul gând care-mi venea în minte era că nu voi fi acolo când puștiul va da capacitatea.
Și îi promisesem ca voi fi lângă ea până la capăt.
Nu puteam să mă gândesc la nimic, nu mai doream nimic, era doar întunericul care reușise să ma învingă.
Am plecat singur.
Ore în șir m-am plimbat pe străzi căutând un motiv pentru a nu renunța.

Priveam floarea de dincolo de sticlă și încercam să gasesc o explicație rațională. Cum era posibil ca Ana să-mi deseneze întâmplător, ceva ce urma să descopăr într-o chilie a unei mânăstiri, peste trei ani, într-un moment de cumpănă a vieții mele?
Credința.
Când nu mai ai nimic, când totul în jurul tău pare că nu mai are sens, unicul lucru pe care-l poți face este să începi să crezi în lumină.

Au trecut mai bine de trei luni de atunci. O lună mai mult decăt speranța inițială de viață. Cumva, Dumnezeu a considerat că scriu prea prost pentru a mă duce la el și să-l oripilez cu siropismele mele. Deocamdată rămân aici, încercând să explic celor care-mi citeau blogul motivul dispariției mele.
Nu vreau ca primul articol, după atâtea luni, să fie unul în care să caut compasiunea, dar am deschis acestă pagină pentru a pune pe hârtie frânturi din mine, din gândurile și sufletul meu, așa că asta voi face și acum.
Întoarcerea din întuneric.

Publicitate