„În avion, chiar înainte de a decola, crezând ca eu nu-l văd, a încercat să se logheze pe contul meu de facebook, de pe telefonul lui. A încercat mai multe variante, dar neștiind parola si user-ul n-a reușit”
Pare un scenariu desprins dintr-un film sau o carte palpitantă, dar, din păcate, este o realitate prin care trec mult prea multe femei, iar agresorii nu sunt niște criminali necunoscuți, ci proprii parteneri de viață.
Infidelitatea devine motivul pentru care intimitatea devine opțională, iar orice umbră de încredere se destramă definitiv.
Sunt oameni care ştiu să ne dea aripi, ce văd în noi ceea ce noi ne temem să câutăm, oameni ce devin ancore pe timp de furtună, încurajându-ne să visăm, sa credem, să încercăm mai mult.
Prea des îi pierdem în fața celor ce sunt doar mai insistenţi. Pentru cei ce ne ştiu slăbiciunile şi se folosesc de ele pentru a ne ţine înlănţuiţi în traume.
Prizonierii propriilor temeri, ajungem să fim mulțumiți ca putem păși, când defapt, dacă am avea curaj să ne desprindem, am putea atinge cerul.
Am întâlnit des suflete care se zbăteau într-un coșmar cumplit al nefericirii și al singurătății în doi. Nu de puține ori un urlet mut, asurzitor, era tot ce a mai rămas din relația lor. Straniu, dar partenerul nu sesiza nimic. Pentru el totul era firesc. Poate și pentru că pentru cei ce nu stiu sau nu vor să zboare, până și privirea spre cer este ceva absurd.
Știți ce este cel mai șocant?
Cumva, în majoritatea cazurilor, cei incapabili să audă un urlet ce dura de ani de zile, reușesc să recâstige increderea victimelor și să le reașeze lanțurile, imbracându-le in aur.
Poți trăi fără aripi? Firește că da.
Cu aripi frânte, mimând fericirea, pășind printre oameni care te vor sfătui să rămâi cu picioarele pe pământ, tocmai pentru că au nevoie să-și justifice sieși propria neputință, este mai simplu să trăiești clipa, mimând fericirea cu zale la picioare.
Și totuși.
De ce speri ca puii tăi să zboare, dacă tu nu ai avut curajul să o faci? De ce crezi că un om care ani în sir nu ți-a auzit urletul de durere va sti vreodată să-ți înțeleagă zâmbetul?
După ce cineva îți verifică telefonul, ce urmează?
sursa photo: internet
Ratacit printre litere 
Mai poate urma ceva? Va fi o realitate paralelă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, dar dacă lanțurile sunt de aur, devin acceptabile.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Trist, dar adevărat.
Seara buna, Conty!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu aș scrie despre ceva care nu doare tare. Prea multe aripi frânte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu cred ca în fiecare dintre noi se ascunde o pasare Phoenix. Chiar dacă nu o vedem. Și da, e greu sa zbori când abia te târăști, dar pana la urma, ne carpim cum putem aripile frânte, strângem din dinți și… ne ridicam. Zborul nu se uita, Conty, și dacă cei în care ai crezut îți pot călca aripile în picioare, visele nu ți le poate lua nimeni.
Stii ce cred? Ca poți scrie la fel de frumos despre lucruri care nu dor asa tare. Și chiar dacă ma contrazici, eu tot o sa cred asta…
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Poate cândva, aceasta aparent singuratate în doi, era o problema generata de imagine, de ce vor zice cei din jur, o stare de nefericire si suferinta pentru multi, însa azi, singuratatea în doi este o optiune, o alegere acceptata de comun acord, un compromis care le asigura amândorura independenta, libertate confort si pace, singurul impediment si/sau neajuns al însingurarii,distantarii sufletesti si spirituale, fiind doar eventualii pui mici, care nu au fost învatati sa zboare ! 🙂
Seara faina linistita si fericita, draga Albert !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Poate sunt naiv, dar o colivie poleită în aur, tot colivie este. Iar atunci când ai o singură viața de ce ai prefera să o traiești în colivie?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Pentru ca în colivie ai parte de confort sporit si siguranta, însa alegerea de a parasi colivia, a te aventura si a zbura hai-hui, este o optiune/alegere individuala, personala – daca te bazezi si consideri ca te tin „aripile” – însa, ideea este sa nu uiti niciodata de unde ai plecat, indiferent cât de mult de colivie te-ai îndepartat, iar daca în colivie pe cei slabi i-ai abandonat si uitat, la fel pati-vei si tu, vei fi abandonat, oricât de sus în zborul tau rebel te-ai înaltat.
P.S. Eu a zburat la 15 ani din „colivia” parintilor si fratilor mei, si mi-au fost ranite si frânte aripile de nenumarate ori în zborul meu rebel, însa azi simt ca am cele mai puternice, calite si antrenate aripi, cu care stiu ca pot zbura oricând, oriunde îl cele patru puncte cardinale de pe pamânt… 🙂
O zi binecuvântata cu liniste, pace, bucurie si fericire, draga Albert !
ApreciazăApreciat de 2 persoane