Vrajă

Dansa nebună în piața aceea sărăcăcioasă de la pereferia Havanei. Chipul ars de soare a celor doi cubanezi trubaduri contrasta puternic cu cenușiul părului ei, rochia scurtă, și ghetuțele cu mesaje sexi. Două lumi diferite unite de sunetul muzicii.
Lipită de piciorul mamei sale, o fetiță de 6-7 ani privea sedusă spectacolul poznaș al zănaticii de lângă mine.

Zâmbind, unduindu-și șoldurile provocator s-a apropiat și m-a luat ușor de mână. Nu am fost niciodată un bun dansator, dar în preajma ei, cuprins de vraja a tot ce înseamnă aburul pasiunii, am învățat să nu spun niciodată nu și să învăț să mă bucur chiar și de lucrurile pe care le fac mai stângaci.

Părea ireal. Dansul, oamenii care se opriseră să ne privească, soarele ce-i mângâia ochii de un verde perfect, tărâmul acela străin pe care pașisem pentru prima dată și unde ne simțeam atât de bine.
Nonconformiști, pe alocuri imaturi, păstrând vie nebunia aceea primară pe care orice relație o are, povestea noastră a fost întotdeauna una atipică și pentru că nu am renunțat niciodată la sîmburele de vrajă care ne-a ajutat să ne descoperim.

O priveam cum își mișcă capul în ritmul chitarelor, râzând zgomotos. Dumnezeule cât de frumoasă era! Nătâng, încercam să-mi sincronizez pașii cu ai ei, dar nu reușeam deloc, făcând și mai amuzant gestul nostru.
Acolo, la mii de kilometri de normalitate, tot ceea ce conta era zâmbetul ei și frântura aceea de clipă fericită.

Nu există relație perfectă pentru că nu există iubire perfectă. Avem zile bune și zile proaste. Ceea ce face diferența este felul în care ne raportăm la uzura firească oricărei relații. Dacă o privești ca o normalitate sau…
ca pe un gol pe care trebuie să-l umpli rapid cu ceva până nu surpă totul în jurul tău.
Normalitatea într-un cuplu este otrava ce rămâne după ce a dispărut orice urmă de vrajă.

Dansa.
Întregul univers dansa în jurul ei.

sursa foto: Pixabay

Publicitate