Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Publicitate