Arhive pe categorii: Ana

Dansul bland al sufletului

Frânturi de amintiri

fotografii-vechi021

Mirosul greu, de cameră ferecată, pânzele de păianjen ce decora mobila veche, toate creau un decor ireal, desprins parcă dintr-o altă lume.
Trecuse atâta timp.
Nu l-am cunoscut niciodatâ, deși știam atâtea despre el. Bunicul, uneori și tatăl meu, îmi vorbeau deseori într-un mod ciudat despre un bărbat straniu, cu o poveste de viață impresionantă, ce ascundea în el secrete de tenebroase.
Acum păseam pentru prima dată în locul în care străbunicul meu și-a petrecut ultimii ani de viață. Pentru că despre străbunicul meu este vorba.

Prin găurile dese ale acoperișului șubrezit de timp, fascicule de lumină mângâiau blând praful generos. Deși aerul era aproape irespirabil, totul în jurul meu lăsa senzația că străbunicul era înca acolo. Lucrurile atent ordonate, pozele numeroase împraștiate peste tot, chiar și fotoliul acela impunător ce domina întreaga cameră.
Am zărit scrinul de lângă el.
Parea scluptat manual și-ți atrăgea cu ușurință atenția. Stergând ușor praful l-am deschis curios.
Era plin de scrisori.
M-am prăbușit în fotoliu sedus de ideea de a cunoaște viața unui om atât de misterios.

Cu fiecare foaie pe care o citeam, povestea mă purta într-o lume incredibila. Un nume se repeta în toate scrisorile și jurnalele.
Probabil era femeia care apărea în pozele din jurul meu. O iubire ca o umbră ce-l urmărise întreaga viață.
M-am oprit o clipa din citit și am privit-o într-o fotografie. Era o femeie extrem de frumoasa, cu o privire ucigătare.
Ana, părea un nume scrijelit în sufletul lui.

Intr-un colt, o scrisoare ce părea neterminată, mi-a atras atenția.
Am început să citesc, mormăind ușor fiecare cuvânt:

Draga mea, Ana

Unele lucruri se întâmplă dincolo de dorința, de rațiune sau de sentiment. Am fost tare necăjit de sărbători. M-am plimbat cu trăsura ore în sir, furios pe toată situațiunea. Mă simțeam înjunghiat pe la spate de omul de la care mă așteptam cel mai puțin.
Apoi am înteles.
Nu noi decidem ce este mai bine. Sunt suflete ce depind de noi, obligațiuni ce trebuie îndeplinite, cu voie sau fară voie.
Cu inima frântă mă gândesc că poate ai dreptate. Sau ai avut.
Locul tău este acolo, o lume mult mai stabilă decât iți puteam oferi eu. O lume pe care o cunoști, cu bune și rele, previzibilă, dar care aduce liniște celor din jurul tău.
Probabil era nevoie de palma aceea, să doară atât de tare, pentru a înțelege și a pleca.
Am tot încercat să aflu de la unul sau altul din argații tăi cum mai ești. Dar gura lor era pecetuită, adâncind și mai tare tristețea.
Mon chéri, Ana! Îmi lipsești atât de mult!

Rândurile se opreau aici. Există un punct, semn că probabil și-ar fi dorit să continue, dar nu a vrut sau nu a putut să o facă.
Stiam de la ai mei că străbunicul meu a fost îndrăgostit de cineva, dar nimeni nu știa cine a fost cea care i-a furat inima.
Ajungând azi aici, parcurgând toate scrisorile lor, am înțeles de ce el a ales să ascundă totul.
Pentru a o proteja.
Atunci când iubești cu adevărat pe cineva, uneori alegerile dor tare.
Dar trebuie sa le accepți.

În vechiul semineu flăcările îmi luminau timid chipul. Foaie după foaie, povestea lor intra în eternitate, stiută doar de ei doi. Acum și de mine.
Așa trebuia să se întâmple.
Pentru ei, pentru alegerea lor.

 

 

 

Notă: Textul este o fictiune iar sursa fotografiei este internetul.

Reclame

10 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Fantezie

Dor de tine

sakura-1096966_960_720

Era atâta liniște în locul acesta uitat de lume. Prăbușit pe o bancă, privind un răsărit ce desena mugurii florilor de cireș într-o nuanță nepământeană, timpul părea că s-a oprit, lăsând loc unei clipe de eternitate.
Cât a trecut ? Cine mai stie.
Sakura, Japonia locul unde am visat dintotdeauna să ajung, vibrația aceasta pe care o simțeam în fiecare dimineață, și totusi…
Totul era atât de incomplet.

Trebuia să plec.
Nici măcar nu am putut să aleg.
Avea nevoie de spațiu, de timp, de gândurile ei. Avea nevoie de lumea lor și de mine departe. Nici măcar nu era alegerea ei.
Unele lucruri trebuie făcute pur și simplu.
Aici, pășind printre petalele florilor de cireș, admirând în fiecare dimineață răsăritul de pe aceeași bancă, am o bucățică din “lumea noastră” la care am visat împreună.
Probabil că nici unul dintre noi nu ne aflăm acolo unde ne doream să fim, dar cu siguranță suntem acolo unde ar trebui să fim.

Privesc ecranul telefonului, recitind ultimele mesaje. Mesajele de sărbători. Stiu că-mi face rau, dar este singura legătura cu lumea lor.
Uneori, răpus de un dor nebun, încep să scriu.
Mă opresc și sterg. Sunt prea departe pentru ca mesajele mele să mai ajungă la destinație.
Probabil că-ți lipsesc și eu, dar între noi este un ocean de flori de cireș și două lumi complet diferite.

În fiecare zi mă întreb cum mai este la tine în suflet. Dacă rănile ce le-am lăsat sângerânde s-au cicatrizat.
Uneori îmi este atât de dor.
Îmi e dor de discuțiile noastre despre orice. Încrederea ce-o aveai atunci când părerea mea conta. De clipele când lăsai garda jos depănând amintiri și trăiri sufletești de care nimeni nu avea habar.
Copilărește, înca mai privesc nerăbdător telefonul atunci când primesc un mesaj, sperând să scrie: Maitreyi

O pală de vânt mângâie un smoc de petale din florile de cireș ce mă înconjoară, trezindu-mă din reverie. Miros atât de perfect.
Ți-ar fi plăcut aici.
Pe cea care am lăsat-o departe, lumea asta ar fi găsit-o acolo unde și-ar fi dorit să fie.
Pășind în necunoscut, într-un nou început.
Sper ca ești bine. Oamenii la care țin atât de mult din jurul tău, sunt bine.
Acum e tot ce contează.
Poate că într-o zi ne vom revedea.
Poate.

11 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Ganduri

Seară de vineri

red-wine-505296_960_720

Privea pierdută spre ecranul televizorului în timp ce găndurile hoinareau departe. Nici ea nu mai stia unde.
Dezgustă vinul rose din pahar, parfumul lui îmbietor sarutându-i papilele și smulgându-i un smasm de plăcere.
Mda, era un vin bun!
Își lăsă capul pe spate așezându-și picioarele pe măsuță.
Simțea oboseala în fiecare părticică din ea. Adunate, toate, erau cicatrici ce o macinau.

Da, obosise.
Fizic, emoțional, sufletește.
Reușea din ce în ce mai greu să se ascundă. De el, de toți…
O povară la care se adăuga senzația aceasta copleșitoare de singurătate.
Deși avea atâția oameni în preajmă.
Duse paharul la gură lăsând ca licoarea magică să se prelingă prin vene. O amăgitoare recompensă după o zi infernală.

Telefonul vibra lângă ea. Era un mesaj pe whatsapp.
Știa de la cine, dar acum chiar nu avea chef de nimeni.
Nu reușea să înțeleagă de ce nu renunță și el. De ce se încăpățâna să rămână, deși a facut tot ceea ce a depins de ea pentru al alunga.
Oricum nu putea schimba nimic. Se resemnase.
Citi mesajul fără nici o tragere de inima. Erau luni bune de când literele, pentru ea, erau doar o ceața lăptoasă, nu-i mai spuneau nimic.
Se juca cu telecomanda cautând un film relaxant.
Avea nevoie să se piardă cu totul, să nu se mai gândească la nimic, să bea paharul de vin și atât.
Pentru o clipă închise ochii, furată de oboseală.
Era doar o seară de vineri, după o săptămână grea.
Ca atâtea altele.

notă: text reeditat din 30 martie 2018
photo: pixabay

11 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

Seara de Crăciun

48423457_2266629223347980_2576223664491986944_n

Căutam de mai bine de 30 de minute prin cutiile prăfuite, îmbrăcat în zeci de pânze de păianjăn. La lumina telefonului reuşesc să mai citesc o dată biletul:
Un ren împiedicat a pierdut următorul indiciu printre scrisorile noastre. Acolo există, pictată în acuarelă, o felicitare amuzantă de care ar trebui să-ţi aminteşti. Talentul tau la desen este inimitabil. Aşa vei găsi indiciul următor.
Am gasit-o! O felicitare cu un puf de păpădie.
Următorul indiciu era un puf de păpădie.

Am coborât zâmbind la parter. Ilinca cânta lângă brad un colind, în timp ce Alex, după ce răscolise jumătate de bibliotecă, părea că este pe punctul de a i se alătura. Stabilisem că atunci când nu reusim să găsim un indiciu poţi merge lângă brad, iar acolo, în schimbul recitarii unui colind, vei primi un indiciu pentru a merge mai departe.
Ilinca şi Alex se tachinau reciproc. Era clar o seară proastă pentru ei. :))

Priveam globul de cristal şi puful de păpădie ce dansa perpetuu în interiorul lui.
Găsisem indiciul final…
Nerăbdător am desfăcut hârtia ce împacheta cutiile. Ilinca a observat şi a inceput să ţipe ca o zăpăcită:
-A găsit tati cadoul!
Am zărit N de la Nikon şi am realizat ca Mosul m-a răsfăţat. Cât de mult îmi dorisem obiectivul acesta şi tot amănasem să-l iau. Am privit-o pe Ana şi în secunda aceea am înteles că sunt cel mai norocos om de pe pământ.
Ilinca s-a intors catre Alex şi l-a tras uşor de mana.
-Hai să le găsim şi pe ale noastre!

Seara de Crăciun a fost întotdeauna magică.
Nu doar prin darurile pe care le făceam, cât prin modul în care reuşeam să transformăm asta într-o bucurie greu de descris. Aveam reguli clare.
Începând cu dimineaţa de 24 închideam cu toţii telefoanele, internetul ţi până pe 26 seara ne aparţineam în totalitate.
Apoi darurile.
Ana reusise să transforme această bucurie într-un joc care se întindea mult în noapte. Primeam indicii scrise, ne jucam, cântam colinde, iar într-un final, darul în sine era doar o completare a unei nopţi cu adevărat încântătoare.

Este a doua zi de Crăciun.
Oare azi ce surprize ne mai aşteaptă?
Sărbători fericite în continuare!

8 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

Scrisoarea

 

letter-postmarked_b51de21b45be469c-920x517

Priveam pierdut pe geamul balconului, căutând o idee despre ceea ce aș putea scrie. Probabil ar fi trebuit să-l refuz, dar ce motiv aș fi putut invoca? Era unicul prieten pe care-l aveam, iar ea părea atât de importantă pentru el.
Nu, nu-i puteam face asta!
Oricum nu ar fi contat chiar dacă îi spuneam adevărul. Ce-ar fi schimbat?
M-ar fi privit ea altfel?
Nu, ar fi fost doar o altă pată pe obrazul meu deja spălăcit.

Am închis ochii si i-am văzut chipul.
Diferită. O adolescentă impulsivă, puțin arogantă, cu o doză de narcisism ce îi datea un parfum aparte. Căuta să-și afișeze întotdeauna latura rebelă, nonconformistă, nu de puține ori fiind tăioasă și aspră în relațiile cu ceilalți.
Probabil, dacă nu ar fi fost singura fată disponibilă din anturajul nostru, el nu ar fi insistat niciodată. Detesta atât de mult tot ceea ce însemna ea încât uneori mă întrebam ce ar fi urmat dacă ea ar fi spus, da.

Și atunci am început sa-ți scriu.
Ceea ce simțeam eu, nu ceea ce știam că văd ceilalți în tine.
Despre blândețea din ochii tăi, pe care tot încercai să o maschezi glumind pe seama defectului . Despre zâmbetul, care în mintea mea de adolescent părea că defineste cel mai frumos chip. Am început să scriu despre tot ceea ce simțeam eu, lăsând ca altul să te iubească prin cuvintele mele.
Pentru mine, acea hârtie și creionul tocit, erau unicul mod de a spune cuiva, ceea ce nu puteam spune nimănui.

Povestea noastră.
Una împletită din secrete, tăcere și pasiune.
La început am crezut că este doar o iubire de adolescent. O primă iubire mistuitoare.
Apoi, maturizându-mă, am inteles că ceea ce iubesc la tine vine de dincolo de noi, dincolo de puterea mea de a întelege. O viață întreagă am căutat în fiecare femeie lucruri ce nu le regăsesc decât la tine.
Cu siguranța nu în viața asta ne-am cunoscut noi prima dată.
Și de atunci tot caut.
Când am scris acea scrisoare credeam ca nu vei fi niciodată a mea.
Acum sunt convins că ne vom regăsi. Candva.

La multi ani, Veve!

3 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Ganduri