Alegeri

Acolo, pe treptele reci ale blocului, privindu-i stângăcia cu care încerca să te facă să zâmbești, am ales să te iubesc în tăcere, naiv, incapabil să rănesc pe cineva pentru a-ți dărui lumina din întunericul meu.

Aș fi putut avea totul, dar am ales să te visez. Simplu, purtând cu demnitate zdrențele peticite a celor damnați la o iubire fără speranță, zâmbind destinului ce m-a condamnat la asta.

M-am îndrăgostit de tine inainte de a te cunoaște Trebuia să exiști altfel mintea mea te-ar fi inventat, desenând o ființă stranie, perfect de imperfectă, sălbatică, o femeie pe care să o poți iubi și urâ cu aceeași putere.

Atunci pe treptele mănăstirii, când nu am putut să mă apropii. În nămeții, gerul năpraznic și febra ce încercau să mă oprească în acea iarnă să-ți aduc o floare, în toate și în tot am ales să te iubesc discret, fără speranță așa cum ai iubi un înger pe care nu ai să-l întâlnești niciodată.

Ar fi putut fi altfel? Nu. Defapt niciodată noi nu am ales. În ciuda aerului rebel pe care amândoi încercăm să-l afișăm, nici unul dintre noi nu este capabil să ia o decizie care să-i rănească pe cei apropiați.

Uneori iubirea are povestea ei. Atipică, zbuciumată, așa cum sunt și sufletele celor care o împărtășesc.
Atunci pe treptele blocului, privindu-l pe el, am ales să te pierd definitiv, păstrându-te în sufletul meu pentru totdeauna.

Publicitate

Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Drumul de la divinitate la rațiune

În momentul în care te prăbușești, când totul în jurul tău se transformă într-o pulberă gri care te sufocă, instinctiv ridici privirea în sus căutând mistic o rază de speranță.
Neputința trezește în noi cele mai întunecate temeri, căutând în inexplicabil o fereastră să evadăm din realitatea care ne copleșește.
Sunt cicatrici ale căror sens le înțelegem doar atunci când nu ne mai putem vindeca.

Problemele repetate de acasă și de la job crestase atât de adânc în sufletul ei încât avea momente când își dorea să rămână prăbușită, incapabilă să își mai dorească să se mai ridice..
Singur, un ultim zid în fața valurilor ce o loveau neîntrerupt, am găsit în frumusețea pasiunilor ei, în talentul și iubirea ei pentru frumos, unicul remediu împotriva otrăvi ce o ucidea puțin câte puțin.
Așa a apărut floarea, o pictură abstractă, făcută din pix, o strălucire mistică al cărui sens l-am înteles mult mai târziu.

Acolo, pe scaun, vocea doctorului părea venind dintr-o altă lume. O lume unde sensul cuvintelor simple părea acum de neînțeles.
-Biopsia arată că ai o formă de cancer extrem de agresiv, va trebui să…
Nu am putut asculta până la sfârșit. M-am ridicat si am năvălit pe culoarele spitalul, fugind de o realitate ce mi se părea inacceptabilă.
Imi venea să urlu, să mă strivesc de unul din pereți, sperând că e doar un vis și mă voi trezi în patul meu, transpirat, după un coșmar îngrozitor.

Nu, nu era un vis, iar tot ceea ce credeam eu că știu, că înțeleg despre ceea ce simte un om ajuns în situația asta, era total diferit.
Căutând refugiul în divinitate, acolo în fața chiliei unde își petrecuse ultimii ani din viață părintele Arsenie Papacioc, încetasem să mai cred în miracole.
Apoi am văzut-o…
Coperta aceea de carte, una din cărțile preferate ale părintelui…și floarea.
Floarea aceea abstractă, unică, pe care ea o desenase pentru mine în urmă cu trei ani. După o vitrină de sticlă, irațional, ca un număr de magie cu divinitatea, un desen al cărui sens îl cunoșteam doar eu si ea, părea o șoaptă dintr-o altă lume care îmi spune că va fi bine.

Cum este posibil ca cineva să deseneze cu trei ani înainte o floare al cărui sens ajungi să-l înțelegi într-un moment de cumpănă și mai ales cum pot fi identice două hârtii de la doi oameni diferiți ?
Ce este mistic si ce este rațional în viața noastră? Cum poți explica lucruri ce nu pot fi explicate?
Ne certăm cu Dumnezeu arunci când ne rătăcim, dar cumva, tot prin divinitate întâlnim oameni care ne ajută să găsim drumul.

Nu pot trăi fără tine

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

Despre bărbați

Eram doar un adolescent când am început să consum alcool. În mintea mea necoaptă asociam bețiile cu masculinitatea.
Indiferent dacă era o petrecere sau doar o seară liberă, alcoolul era elixirul care te făcea bărbat.
Apoi am început să fumez. Nu asta face orice bărbat adevărat? Glume misogine, limbaj vulgar, bătăi prin cartier, toată tipologia clișeelor despre bărbați.
Nici nu conta dacă asta mă definea sau nu pe mine, doream doar să fiu bărbat.
Până intr-o zi…

Prins într-o relatie nepotrivită îmbrăcată intr-o rutină bolnăvicioasă și care dura de ceva timp, m-am trezit înșelat, culmea clișeelor, cu unul din prietenii din copilărie.
Reacția instinctuală, a tipului obsedat de tiparul masculului alfa care cere sânge pentru a-și satisface orgoliul, a fost de a-i înfrunta pe cei doi amorezi.
Atunci mi-am dat seama că genul acesta de masculinitate nu mă defineste și mă scald în ape străine.
În viață totul este, sau ar trebui sa fie, o alegere. Persoana de lângă tine, limbajul, comportamentul, toate țin de libertate și nu de modelele pe care ti le oferă societatea.

Când eram adolescent îmi doream atât de mult să devin bărbat. Unul rasat, puternic și invidiat de ceilalți.  Acum, privind în jurul meu, nu mai sunt atât de sigur că tipul acesta de bărbat mă reprezintă.
Atunci eram convins că un bărbat trebuie să fie puternic, să emane forță. Târziu am înțeles că un bărbat adevărat trebuie să găsească echilibrul între forță și sensibilitate. Să știe să îmbrățișeze și să mângâie suflete așa cum stie să se facă respectat.
Nu mai sunt atât de sigur că vulgaritatea, alcoolul, agresivitatea gratuită sunt tipologii masculine și nu sunt doar o poză a lipsei de educație, a unor frustrări triste venite din probleme emotionale si psihice nerezolvate.

Poate cel mai mult, trăsătura care-mi repugnă bărbatului contemporan, este posesivitatea. In jurul meu cunosc femei prizoniere emotional unor relații ratate. Este adevărat, nu sunt ținute în lanțuri, sunt alegeri asumate, dar dacă esti bărbat, asa cum năzui să fi, ai curajul să spui:
-Tu nu mai ești fericită alături de mine, tu meriți mai mult decât să împărțim aceeași casă, poate că în acest moment al vietii altcineva iți poate oferi mai mult. Sentimental, emoțional, sexual. Hai să nu să ne complacem intr-o rutină bolnavă.

Nu asta ne-ar face cu adevărat bărbati? Asumarea unui eșec? Curajul de a dărui cuiva liberatea de a fi fericit fără noi oricât de tare ne-ar durea asta?