Acuarelă

Nu am avut niciodată talent la desen. Uneori mă joc cu literele, ca o formă abstractă de pictură, dar dansul acela superb al liniilor, al pensulei, recunosc că nu l-am stăpânit niciodată.
Dar ador culoarea.
Îmi place modul unic în care o pictură bună te face să visezi. Acel grăunte magic ce rascolește în tine locuri ce le credeai uitate, secundele  în care încerci să te pui în pielea artistului pentru a cauta sensuri şi înţelesuri diferite de ceea ce vezi în faţa ta.

Ea pictează superb.
Este o formă plăcută de a se elibera. Îi lipseşte încrederea în sine, poate şi pentru că cei de lângă ea nu au încurajat-o niciodată, dar are acea scănteie care dă viaţă unei bucăţi de pânză.
Uneori visez la un loc departe de lume, de tot şi pe ea stând în faţa unui şevalet şi povestindu-ne tuturor, prin desen, cât de minunată este universul din interiorul ei.

Ieri mi-am cumpărat şi eu o pensulă şi un set de acuarelă.
Nimic sofisticat, ceva de începător, dar mi-am dorit să-i pictez chipul.
Să pot reda tuturor ochii ei superbi, cameleonici, ce reuşesc să prăbuşească în mine orice formă de rezistenţă. Tenul măsliniu, aproape perfect, pielea catifelata şi lanţul acela provocator de la glezna dreaptă.
În nebunia mea am sperat că pot desena cu pensula ceea ce simt.
Dar nu pot.

Acum am o acuarelă, o pensulă, figura unei femei superbe, dar defapt nu am nimic.

 

Notă: Text reeditat.

Publicitate

De ce seminţe de mac…

Ai zburat vreodată deasupra unui câmp de maci?
Să treci pe deasupra lor, să-i săruţi în treacăt murdărindu-ţi nasul de polenul lor?
Este incredibil.
Cerul albastru, deasupra, oceanul roşu la picioarele tale şi parfumul acela sufocant ce-ţi îneacă toate sentimentele în fericire.
Jur că aş fi vrut să-ţi aduc caţiva si tie în acest început superb de martie. Să-i săruţi cu buzele tale cărnoase, hrănindu-i cu privirea ta.
Dar nu am putut.
Nu am putut să rup nici măcar o petală, o tulpina, pentru că locul lor este acolo, iar locul tău este aici!

De ce seminţe de mac?
Închide ochii. Imaginează-ţi acel câmp roşu de maci. Pierde-te în el.
Eşti desculţă, simţi petalele cum iţi mângâie gleznele, dar totuși nu calci pe nimic. Pluteşti. Este atâta linişte. Eşti rătăcită în visele tale, este răsăritul tău.
Acum deschide ochii.
Priveşte în jurul tau.
Aici ai vrut să fi? Asta e viaţa la care ai visat dintotdeauna? Aşa vrei să trăieşti, urmând un tipar, un roboțel din mulțimea de roboței încolonați, cu aceleași vise și idealuri.
Păstrează aceste semințe de mac.
Poate că într-o zi răsăritul îți va mângâia chipul și-ți vei dori să păsești din nou pe acel câmp de maci.

 

 

Rochia albastră

 

 

Simțea că este admirată și asta îi dătea o stăpânire de sine ce-o făcea să pășească încrezătoare, zâmbind amuzată de bâlbâielile bărbaților din jurul ei.
Lumina candelabrelor îi mângâia blând rochia de un albastru aproape perfect.
Modificată de ea, vaporoasă și senzuală, petecul acela de culoare se mula încântător pe trupul ei voluptos.
Într-o lume gri părea acel strop de culoare magic ce-ti schimbă viața.

Niciodată nu am știut dacă m-am îndrăgostit de ea sau de felul în care rochia albastră a reușit în seara aceea să-mi înăbușe fărâma de rațiune ce încă ardea în mine.
Creolă, cu un păr lung, șaten, ce-i trecea peste umeri goi, păstra atât de seducător parfumul vechii feminități.
Simplitate și culoare.
Machiaj discret, un colier straniu, atrăgător, ce-i scotea în evidență gâtul frumos.
Totul era atât de albastru la ea.
Mirosea a primăvară.

Poate că frumusețea unei femei vine din atitudine.
Dar…
Uneori, măcar uneori, diferența o face o rochie albastră.

Frânturi de amintiri

Mirosul greu, de cameră ferecată, pânzele de păianjen ce decora mobila veche, toate creau un decor ireal, desprins parcă dintr-o altă lume.
Trecuse atâta timp.
Nu l-am cunoscut niciodatâ, deși știam atâtea despre el. Bunicul, uneori și tatăl meu, îmi vorbeau deseori într-un mod ciudat despre un bărbat straniu, cu o poveste de viață impresionantă, ce ascundea în el secrete de tenebroase.
Acum păseam pentru prima dată în locul în care străbunicul meu și-a petrecut ultimii ani de viață. Pentru că despre străbunicul meu este vorba.

Prin găurile dese ale acoperișului șubrezit de timp, fascicule de lumină mângâiau blând praful generos. Deși aerul era aproape irespirabil, totul în jurul meu lăsa senzația că străbunicul era înca acolo. Lucrurile atent ordonate, pozele numeroase împraștiate peste tot, chiar și fotoliul acela impunător ce domina întreaga cameră.
Am zărit scrinul de lângă el.
Parea scluptat manual și-ți atrăgea cu ușurință atenția. Stergând ușor praful l-am deschis curios.
Era plin de scrisori.
M-am prăbușit în fotoliu sedus de ideea de a cunoaște viața unui om atât de misterios.

Cu fiecare foaie pe care o citeam, povestea mă purta într-o lume incredibila. Un nume se repeta în toate scrisorile și jurnalele.
Probabil era femeia care apărea în pozele din jurul meu. O iubire ca o umbră ce-l urmărise întreaga viață.
M-am oprit o clipa din citit și am privit-o într-o fotografie. Era o femeie extrem de frumoasa, cu o privire ucigătare.
Ana, părea un nume scrijelit în sufletul lui.

Intr-un colt, o scrisoare ce părea neterminată, mi-a atras atenția.
Am început să citesc, mormăind ușor fiecare cuvânt:

Draga mea, Ana

Unele lucruri se întâmplă dincolo de dorința, de rațiune sau de sentiment. Am fost tare necăjit de sărbători. M-am plimbat cu trăsura ore în sir, furios pe toată situațiunea. Mă simțeam înjunghiat pe la spate de omul de la care mă așteptam cel mai puțin.
Apoi am înteles.
Nu noi decidem ce este mai bine. Sunt suflete ce depind de noi, obligațiuni ce trebuie îndeplinite, cu voie sau fară voie.
Cu inima frântă mă gândesc că poate ai dreptate. Sau ai avut.
Locul tău este acolo, o lume mult mai stabilă decât iți puteam oferi eu. O lume pe care o cunoști, cu bune și rele, previzibilă, dar care aduce liniște celor din jurul tău.
Probabil era nevoie de palma aceea, să doară atât de tare, pentru a înțelege și a pleca.
Am tot încercat să aflu de la unul sau altul din argații tăi cum mai ești. Dar gura lor era pecetuită, adâncind și mai tare tristețea.
Mon chéri, Ana! Îmi lipsești atât de mult!

Rândurile se opreau aici. Există un punct, semn că probabil și-ar fi dorit să continue, dar nu a vrut sau nu a putut să o facă.
Stiam de la ai mei că străbunicul meu a fost îndrăgostit de cineva, dar nimeni nu știa cine a fost cea care i-a furat inima.
Ajungând azi aici, parcurgând toate scrisorile lor, am înțeles de ce el a ales să ascundă totul.
Pentru a o proteja.
Atunci când iubești cu adevărat pe cineva, uneori alegerile dor tare.
Dar trebuie sa le accepți.

În vechiul semineu flăcările îmi luminau timid chipul. Foaie după foaie, povestea lor intra în eternitate, stiută doar de ei doi. Acum și de mine.
Așa trebuia să se întâmple.
Pentru ei, pentru alegerea lor.

 

 

 

Notă: Textul este o fictiune iar sursa fotografiei este internetul.

Puf de păpădie

Era o vară fierbinte, ca multe alte veri din viața mea.
Ascuns sub o pălărie cu boluri largi, o cămașă cu mâneci prea lungi pentru arșița de afară, încercam să ascund discret petele trecutului meu zbuciumat.
Hoinăream fără direcție. Cine mai știe încotro mergeam.
Probabil că mă rătăcisem demult.
Capul jos, pașii de plumb, mă târam grăbit spre nicaieri.

Atunci am cunoscut un puf de păpădie.
Roșu.
Aluneca pierdut printre bolovanii de pământ. Își dorea atât de mult să zboare. Era atât de încăpățânat. Uneori, câte o pală de vânt il rostogolea si-l lovea de toate pietrele facându-l să-și piardă din pori.
Dar nu se oprea. Continua să danseze printre pietricele, căutând un loc mai înalt de unde să se arunce…spre stele.

Da, îmi amintesc acum. Era o zi de 20.
Epuizat, cu miliarde de gânduri ce dansau goale în jurul meu, m-am așezat pe bordura aceea calcaroasă, un bolovan într-un deșert fără sens.
Prin praful acela înecăcios am zărit acel ghem firav cum se ridica iar și iar, de sub tălpile oamenilor ce călcau nepăsători pe el.
Te-ai așezat pe mâna mea.
Cum aș putea uita?
Cum aș putea să uit că după atâția ani m-ai facut să zâmbesc din nou? Să cred că nu există furtună care te poate doborâ, să cred din nou în mine.
Destin? Mână Divină? Cine poate ști cum acel puf de păpădie rosu a ajuns chiar lângă mâna mea.

Se întâmplă uneori ca oamenii să se regăsească în literele mele. Să le placă ceea ce scriu. Puțini știu că defapt în sufletul meu este un puf de păpădie care-mi sărută visele, făcându-mă să mă joc cu literele în modul în care o fac.
Ce aș fi eu fără tine?
Doar o bucată de bordură calcaroasă, încinsă de arșița soarelui.
Fiecare literă care dansează pe acest ecran, fiecare frază ce curge frumos, în toate este doar dansul sublim al zâmbetului tău.
Ție iți datorez totul.

Prin arșita toridă din sufletul nostru, un om cu o pălărie largă, înfofolit în haine lungi, ține în palmă un puf de păpădie, așteptând o pală de vânt care-l va face să zboare.
Stiu că într-o zi vei zbura.
Nu există încă atâtea tălpi care să calce în picioare dorința ta de a te ridica.
Pentru că ești atât de încăpățânată.
Dumnezeule, câte fire de păr alb mi-a scos orgoliul tau!.:)
Dar fără el, fără ambiția ta, nu ai mai fi tu.
Nu ai mai fi un puf de păpădie ce privește spre stele.
Să nu te schimbi niciodată puf drag.
Rămâi la fel de încăpățânat și orgolios.
Ești ceea ce ești.

Cândva mi-ai spus cât de mult iți plac mâinile mele. Poate acesta este motivul pentru care ți-ai dorit să te așezi pe mâna mea.
Îți multumesc mult puf drag. Îți mulțumesc pentru tot. Îți voi mulțumi întreaga viață.

 

 

Notă: Acest text este mai vechi, dar îmi place atât de tare încât l-am reeditat și îl republic iar.