Arhive pe categorii: Fantezie

imaginatie

Frânturi de amintiri

fotografii-vechi021

Mirosul greu, de cameră ferecată, pânzele de păianjen ce decora mobila veche, toate creau un decor ireal, desprins parcă dintr-o altă lume.
Trecuse atâta timp.
Nu l-am cunoscut niciodatâ, deși știam atâtea despre el. Bunicul, uneori și tatăl meu, îmi vorbeau deseori într-un mod ciudat despre un bărbat straniu, cu o poveste de viață impresionantă, ce ascundea în el secrete de tenebroase.
Acum păseam pentru prima dată în locul în care străbunicul meu și-a petrecut ultimii ani de viață. Pentru că despre străbunicul meu este vorba.

Prin găurile dese ale acoperișului șubrezit de timp, fascicule de lumină mângâiau blând praful generos. Deși aerul era aproape irespirabil, totul în jurul meu lăsa senzația că străbunicul era înca acolo. Lucrurile atent ordonate, pozele numeroase împraștiate peste tot, chiar și fotoliul acela impunător ce domina întreaga cameră.
Am zărit scrinul de lângă el.
Parea scluptat manual și-ți atrăgea cu ușurință atenția. Stergând ușor praful l-am deschis curios.
Era plin de scrisori.
M-am prăbușit în fotoliu sedus de ideea de a cunoaște viața unui om atât de misterios.

Cu fiecare foaie pe care o citeam, povestea mă purta într-o lume incredibila. Un nume se repeta în toate scrisorile și jurnalele.
Probabil era femeia care apărea în pozele din jurul meu. O iubire ca o umbră ce-l urmărise întreaga viață.
M-am oprit o clipa din citit și am privit-o într-o fotografie. Era o femeie extrem de frumoasa, cu o privire ucigătare.
Ana, părea un nume scrijelit în sufletul lui.

Intr-un colt, o scrisoare ce părea neterminată, mi-a atras atenția.
Am început să citesc, mormăind ușor fiecare cuvânt:

Draga mea, Ana

Unele lucruri se întâmplă dincolo de dorința, de rațiune sau de sentiment. Am fost tare necăjit de sărbători. M-am plimbat cu trăsura ore în sir, furios pe toată situațiunea. Mă simțeam înjunghiat pe la spate de omul de la care mă așteptam cel mai puțin.
Apoi am înteles.
Nu noi decidem ce este mai bine. Sunt suflete ce depind de noi, obligațiuni ce trebuie îndeplinite, cu voie sau fară voie.
Cu inima frântă mă gândesc că poate ai dreptate. Sau ai avut.
Locul tău este acolo, o lume mult mai stabilă decât iți puteam oferi eu. O lume pe care o cunoști, cu bune și rele, previzibilă, dar care aduce liniște celor din jurul tău.
Probabil era nevoie de palma aceea, să doară atât de tare, pentru a înțelege și a pleca.
Am tot încercat să aflu de la unul sau altul din argații tăi cum mai ești. Dar gura lor era pecetuită, adâncind și mai tare tristețea.
Mon chéri, Ana! Îmi lipsești atât de mult!

Rândurile se opreau aici. Există un punct, semn că probabil și-ar fi dorit să continue, dar nu a vrut sau nu a putut să o facă.
Stiam de la ai mei că străbunicul meu a fost îndrăgostit de cineva, dar nimeni nu știa cine a fost cea care i-a furat inima.
Ajungând azi aici, parcurgând toate scrisorile lor, am înțeles de ce el a ales să ascundă totul.
Pentru a o proteja.
Atunci când iubești cu adevărat pe cineva, uneori alegerile dor tare.
Dar trebuie sa le accepți.

În vechiul semineu flăcările îmi luminau timid chipul. Foaie după foaie, povestea lor intra în eternitate, stiută doar de ei doi. Acum și de mine.
Așa trebuia să se întâmple.
Pentru ei, pentru alegerea lor.

 

 

 

Notă: Textul este o fictiune iar sursa fotografiei este internetul.

Reclame

10 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Fantezie

Puf de păpădie

43985878_1977154905921599_2207293485346247741_n_Snapseed

Era o vară fierbinte, ca multe alte veri din viața mea.
Ascuns sub o pălărie cu boluri largi, o cămașă cu mâneci prea lungi pentru arșița de afară, încercam să ascund discret petele trecutului meu zbuciumat.
Hoinăream fără direcție. Cine mai știe încotro mergeam.
Probabil că mă rătăcisem demult.
Capul jos, pașii de plumb, mă târam grăbit spre nicaieri.

Atunci am cunoscut un puf de păpădie.
Roșu.
Aluneca pierdut printre bolovanii de pământ. Își dorea atât de mult să zboare. Era atât de încăpățânat. Uneori, câte o pală de vânt il rostogolea si-l lovea de toate pietrele facându-l să-și piardă din pori.
Dar nu se oprea. Continua să danseze printre pietricele, căutând un loc mai înalt de unde să se arunce…spre stele.

Da, îmi amintesc acum. Era o zi de 20.
Epuizat, cu miliarde de gânduri ce dansau goale în jurul meu, m-am așezat pe bordura aceea calcaroasă, un bolovan într-un deșert fără sens.
Prin praful acela înecăcios am zărit acel ghem firav cum se ridica iar și iar, de sub tălpile oamenilor ce călcau nepăsători pe el.
Te-ai așezat pe mâna mea.
Cum aș putea uita?
Cum aș putea să uit că după atâția ani m-ai facut să zâmbesc din nou? Să cred că nu există furtună care te poate doborâ, să cred din nou în mine.
Destin? Mână Divină? Cine poate ști cum acel puf de păpădie rosu a ajuns chiar lângă mâna mea.

Se întâmplă uneori ca oamenii să se regăsească în literele mele. Să le placă ceea ce scriu. Puțini știu că defapt în sufletul meu este un puf de păpădie care-mi sărută visele, făcându-mă să mă joc cu literele în modul în care o fac.
Ce aș fi eu fără tine?
Doar o bucată de bordură calcaroasă, încinsă de arșița soarelui.
Fiecare literă care dansează pe acest ecran, fiecare frază ce curge frumos, în toate este doar dansul sublim al zâmbetului tău.
Ție iți datorez totul.

Prin arșita toridă din sufletul nostru, un om cu o pălărie largă, înfofolit în haine lungi, ține în palmă un puf de păpădie, așteptând o pală de vânt care-l va face să zboare.
Stiu că într-o zi vei zbura.
Nu există încă atâtea tălpi care să calce în picioare dorința ta de a te ridica.
Pentru că ești atât de încăpățânată.
Dumnezeule, câte fire de păr alb mi-a scos orgoliul tau!.:)
Dar fără el, fără ambiția ta, nu ai mai fi tu.
Nu ai mai fi un puf de păpădie ce privește spre stele.
Să nu te schimbi niciodată puf drag.
Rămâi la fel de încăpățânat și orgolios.
Ești ceea ce ești.

Cândva mi-ai spus cât de mult iți plac mâinile mele. Poate acesta este motivul pentru care ți-ai dorit să te așezi pe mâna mea.
Îți multumesc mult puf drag. Îți mulțumesc pentru tot. Îți voi mulțumi întreaga viață.

 

 

Notă: Acest text este mai vechi, dar îmi place atât de tare încât l-am reeditat și îl republic iar.

11 comentarii

Din categoria dragoste, Fantezie

Domniță dragă, dansezi?

18447435_1427356743983793_5719424228835532663_n

Miroși a cireș.
A flori de cireș într-o dimineața caldă de mai. Simt parfumul tău cum îmi gâdilă nările. Este atât de puternic.
Întind mâna și îți ating părul ce arde sub mângâierea soarelui.
Privit de aici are culoarea răsăritului.
Sau a apusului. Cine știe…
Îmi amintește de îmbrățisarea cercului de foc cu marea. Roșul acela aprins ce se naște din oglinda apei. Îmi plimb ușor mâna prin el, jucându-mă cu o suviță ce-ți mângâie ochii.
Zâmbești.
O mângâiere blândă a inimii mele.
Sărutându-ți usor degetele, te intreb:
-Domniță dragă, dansezi?
Mă privești.

Întreaga mea siguranța se prăbușește sub privirea ta blândă.
Te ridici în picioare, îmi strângi ușor mâna, te apropi de urechea mea și-mi soptești incet:
-Cu tine întotdeauna, dragul meu Allan.
De undeva, de nicăieri și pretutindeni, sunetul plăcut al unor viori ne mângâie ușor gândurile.
Habar nu am de unde venea, poate din sufletul nostru, dar muzica era minunată.
Pielea ta creola, rochia roșie din flori de maci, ochii căprui și un zâmbet ca o dimineață de primăvară.
Te-ai lipit de mine, iar picioarele noastre s-au desprins ușor de pământ.
Păseam pe frunze, pe nori, pe vise, pe toate secundele în care mi-ai lipsit, pe fiecare îmbratisare pe care mi-am dorit-o.
Timpul, spațiul, ne urmau timide în spatele nostru, lăsându-ne pe noi să valsăm printre miliarde de stele, într-un dans pe care mi l-am dorit înca de când eram adolescent.

Te priveam, iubito.
Zâmbeai fericită, prinzându-ți la ureche părul cu o cometă de gheață.
Desculță, pășeai pe praful de stele purtându-mă și pe mine în locuri în care doar tu și visele știți să mă duceți.
Muzica încă se aude din sufletele noastre.
Muzica se va auzi întotdeauna din sufletele noastre.
Chiar și atunci când vom tăcea.

Domniță dragă, dansezi ?

foto credit: internet

Notă: Text vechi, reeditat.
Pentru că dansul nu se oprește niciodată…

13 comentarii

Din categoria dragoste, Fantezie

Prichinduța

12

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

4 comentarii

Din categoria Fantezie

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri