Arhive pe categorii: Fantezie

imaginatie

Prichinduța

12

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

Reclame

4 comentarii

Din categoria Fantezie

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Trepte

scara-spre-cer

Cautam in divinitate treptele lipsa din existenta noastra. Prea mandri sa acceptam haurile negre prin care ne prabusim cateodata, urlam furiosi, scrâșnind din dinti, ridicand pumnul amenintator spre cer.
Pentru prea multi dintre noi divinitatea este reprezentata de un umil batranel, ce sta la capatul scarii, privindu-ne dojenitor cum sarim din treapta in treapta, recompensandu-ne generos cu un loc in Edenul de deasupra scarii sau in Hades-ul de sub treptele existentei noastre.
Dar daca Dumnezeu este mai mult de atat?
Daca Dumnezeu reprezinta defapt partea din noi pe care nu o intelegem?

 

Acest text este scris ca o joaca de-o clipa urmarind proiectul generos al prietenilor de la Literatura ca utopie.

13 comentarii

Din categoria Fantezie

Pacostea

woman-1756730_960_720

Sunt oameni alaturi de care timpul pare ca s-a oprit in loc, exista o liniste aproape desavarsita, viata este liniara. Totul este asa cum ar trebuie sa fie.
O viata tihnita ca luciul unui lac netulburat.
Si sunt oamenii care vin in viata ta ca un uragan, o intorc pe dos, nu mai sti ce este bine sau rau, nu exista liniste, nu-ti mai doresti liniste, totul este atat de imprevizibil, plangi si razi in acelasi timp, oameni ce te fac sa te simti viu in fiecare secunda, chiar cu pretul mortii.

Stiam ca esti o „pacoste” din secunda in care m-am simtit atras de tine. Cunosti senzatia aceea cand urci intr-un montagne russe cu pielea de gaina, stiind ca te asteapta cateva minute de nebunie? Esti cel mai nebun montagne russe in care puteam urca vreodata. Am stiut asta dintotdeauna, dar esti cea mai frumoasa nebunie ce mi se putea intampla.
Aveam nevoie in viata mea de o „pacoste” nebuna ca tine.

Modul in care reusesti tu sa-ti prinzi unghiile in geamuri, genuchiul in portiera de la usa, relaxarea ta cu picioarele in sus pe pereti, chiar si felul in care reusesti sa-ti faci “prieteni” tot timpul, este inimitabil.
Doar tu poti merge la o petrecere si sa enervezi toate femeile de acolo, sa-i spui sefului ca pentru stat sub masa ii trebuie o pisica si in general sa fi o pacoste pe care multi o privesc ciudat.
Cand ti-am privit pentru prima data ochii am stiut.
Tu poti fi rasaritul si apusul din viata unui om, in acelasi timp.

Taci atunci cand vreau sa-ti vorbesc. Ma ignori atunci cand as ucide pentru un cuvant de la tine. Te joci cu mine, cu imaginatia mea, atunci cand ai chef de prostii. Faci cei mai prosti cozonaci din lume (inca imi esti datoare un dans in poala pentru asta) , dar in acelasi timp, nimeni nu ma alinta mai frumos ca tine, nu-mi zambeste asa cum imi zambesti tu si sa recunoastem, bradul tau este unic in fiecare an.
Esti o pacoste, dar doar nebunii nu si-ar dori o „pacoste” ca tine.

Pana la urma viata nu este atat de complicata. Gradinita, scoala, iubire, job, familie, prieteni. O insiruire de puncte, de tinte pe care le bifezi instinctiv.
Este simplu, nu?
Poate, dar uneori intreg universul se firimiteaza in miliarde de stari si atunci sti ca nimic nu va mai fi la fel. Poti imblanzi o „pacoste” nebuna?
Probabil ca nu, dar poti sa incerci sa traiesti langa ea, probabil cea mai frumoasa perioada din viata ta.
Apoi nimic nu va mai fi la fel.

photo: paixabay (andresantanams)

5 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Zanatica

982226db35d5

Perna a zburat milimetric pe langa urechea mea lovind zgomotos peretele. A doua nu si-a mai ratat tinta ricosind din capul meu peste colivia lui Toto si Yoyo. Ana radea ca o nebuna topaind in mijlocul patului si ridicand mainile in sus ca un copil tacanit. In timp ce perusii zburau prin casa, cumva obisnuiti cu nebunia noastra, intreaga camera aducea destul de mult cu salonul unui ospiciu cu cateva minute inainte de ora de medicamente.
– 1-0 pentru mine dalmatianule, alta data sa nu ma mai provoci.

Eram in fata bradului si radeam unul la altul ca doi tacaniti ce tocmai au realizat un lucru important. Fețele noastre erau acoperite de coca, crema, frisca, firele de par erau de un alb fainos, dar noi nu aveam nici o treaba, valsam ca doi alienati prin camera auzind o muzica doar de noi stiuta.
Bucataria aducea foarte bine cu Piata Victoriei cand au intrat jandarmi. Adica fum, gaze, haos  peste tot, o veritabil teatru de razboi.
Amandoi uram bucataria, amandoi uram sa gatim, iar experienta din anul acela trebuia sa fie memorabila.
O masa de Craciun gatita de noi.
Stergandu-mi frisca de pe pleoapa stanga, m-a sarutat usor soptindu-mi la ureche :
-La multi ani, nepriceputul meu.

Imi simteam picioarele grele, tot acest traseu nemarcat incepea sa-si puna amprenta asupra rezistentei, dar coltul acesta de rai, oceanul nesfarsit de verde, toate faceau sa merite efortul.
O piedica din spate si in cateva secunde eram la pamant. Razand strengareste, Ana se arunca ca o nebuna peste mine
-Gramada cere varf! repeta ea amuzata de trasnaia ei.

Am luat-o in brate, am muscat-o usor de gat, apoi ne-am rostogolit cativa metri prin poiana plina de frunze, harjonindu-ne ca niste copii. A reusit sa ma prinda sub ea si cumva sa-mi imobilizeze mainile.
O priveam, inca atat de indragostit de ea după atâția ani. Ochii calzi dar puternici, gropita din barbie, gatul ei pistruiat.
Cat de norocs sunt.
Nu stiu cand hainele de pe noi au disparut si acea parte animalica din trupurile noastre a simtit brusc ca este in mediul ei, descatusandu-se.

Întotdeauna Ana a fost perfectă atunci când se dăruia, dar de data aceasta amândoi păream posedați. Pierduti poftelor carnale, mult prea târziu am auzit zgomotul. Era tardiv. Am ridicat privirea în sus, iar la 3-4 metri telecabina se scurgea usor, cu o mână de oameni privind surprinsi spre noi.

Deși ma asteptam la alta reactie, Ana a privit spre ei si apoi zâmbind le-a făcut amuzată cu mana.

Ce ma fac eu cu zanatica mea? Intr-o zi o sa-mi stea inima din cauza ei.
Sau poate nu.

 

FOTO CREDIT: Multumesc, Ane !

Pictor :  Gerard Le Nalbaut

3 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie