Arhive pe categorii: Fără categorie

Furtuni

57032221_10218680046371109_6712685063584088064_n

Uneori se întâmplă să fim prinși de furtună.
Tesăturile se rup, hălci de carne se desprind din noi și întunericul ne mângâie gleznele.
Fiecare celulă își dorește să renunțe, dar noi ne încăpățânam să credem.
În semne, în vise, în oamenii frumoși din jurul nostru.
Tesăturile se rup, dar rămân sufletele.

Reclame

8 comentarii

Din categoria Fără categorie

Întoarcerea din întuneric

death-164761_960_720

Vocea doctorului părea ireală, o parte din mine refuza să accepte realitatea plutind undeva în neant, iar cuvintele omului în alb din fața mea, cu pașii ce urmau să-i fac în încercarea de a-mi salva viața, aduceau cu ele întunericul.
M-am ridicat brusc de pe scaun, precipitat și am ieșit aproape alergând, incapabil să accept că toate astea mi se întâmplă mie.
-De ce?
Obsedant, auzeam acest urlet interior care distrugea fiecare celulă din mine.

-Merg cu tine acasă, nu te las singur.
Vocea ei, un amalgam de durere și teamă, îmi răsuna strident în ureche.
Uneori mă întrebasem, cum ar fi să…
Nu, nu era deloc așa cum îmi imaginasem. Eram paralizat și, ciudat, singurul gând care-mi venea în minte era că nu voi fi acolo când puștiul va da capacitatea.
Și îi promisesem ca voi fi lângă ea până la capăt.
Nu puteam să mă gândesc la nimic, nu mai doream nimic, era doar întunericul care reușise să ma învingă.
Am plecat singur.
Ore în șir m-am plimbat pe străzi căutând un motiv pentru a nu renunța.

Priveam floarea de dincolo de sticlă și încercam să gasesc o explicație rațională. Cum era posibil ca Ana să-mi deseneze întâmplător, ceva ce urma să descopăr într-o chilie a unei mânăstiri, peste trei ani, într-un moment de cumpănă a vieții mele?
Credința.
Când nu mai ai nimic, când totul în jurul tău pare că nu mai are sens, unicul lucru pe care-l poți face este să începi să crezi în lumină.

Au trecut mai bine de trei luni de atunci. O lună mai mult decăt speranța inițială de viață. Cumva, Dumnezeu a considerat că scriu prea prost pentru a mă duce la el și să-l oripilez cu siropismele mele. Deocamdată rămân aici, încercând să explic celor care-mi citeau blogul motivul dispariției mele.
Nu vreau ca primul articol, după atâtea luni, să fie unul în care să caut compasiunea, dar am deschis acestă pagină pentru a pune pe hârtie frânturi din mine, din gândurile și sufletul meu, așa că asta voi face și acum.
Întoarcerea din întuneric.

18 comentarii

Din categoria Fără categorie

Pacostea

Ratacit printre litere

woman-1756730_960_720

Sunt oameni alături de care timpul pare ca s-a oprit în loc, există o liniște aproape desăvârșită, viața este liniara. Totul este așa cum ar trebui să fie.
O viață tihnită ca luciul unui lac netulburat.
Și sunt oameni care vin în viața ta ca un uragan, o întorc pe dos, nu mai ști ce este bine sau rau, nu există liniște, nu-ți mai dorești liniște, totul este atât de imprevizibil, plângi și râzi în același timp. Oameni ce te fac să te simți viu în fiecare secundă, chiar cu prețul morții.

Știam că ești o „pacoste” din secunda în care m-am simțit atras de tine. Cunoști senzația aceea când urci într-un montagne russe cu pielea de găina, stiind că te așteaptă câteva minute de nebunie? Ești cel mai nebun montagne russe în care puteam urca vreodată. Am știut asta dintotdeauna, dar ești cea mai frumoasă nebunie ce mi se…

Vezi articolul original 218 cuvinte mai mult

11 comentarii

Din categoria Fără categorie

Iubirea vrajmasilor

iubirea-vrajmasilor

Scriu rar despre credința. Pentru ca despre credința nu se scrie, se simte. A vorbi despre Dumnezeu este ca si cum ai vorbi intr-un loc public intimitatile tale si ale partenerului. Intr-o epoca a rețelelor de socializare, ne este greu sa acceptăm că sunt lucruri ce trebuie sa ramana ascunse in noi si nu puse pe un perete.

Obisnuiesc, atunci cand ma simt rătăcit, cand ma pierd in ganduri, sa inot in linistea unei biserici goale, așteptând răspunsuri ce eu nu pot sa le gasesc singur.
Raspunsuri pe care le-am primit intotdeauna.

Ce rost are toata aceasta introducere?
Am ascultat ieri, la slujba de duminica, o predica ce poate fi inramata si recitita zi de zi de fiecare dintre noi.
Predica de ieri a fost despre iubirea vrajmasilor.
Cine sunt defapt “vrajmasii’ ?
Toti cei diferiti noua. Cei care au o alta culoare a pielii, o alta religie, o alta orientare sexuala, sau un alt mod de a privi viata. Pentru ca sunt diferiti ideilor noastre, tindem sa-i privim altfel.

Preotul a spus ieri un lucru minunat . Noi, cu totii, am inceput sa devenim proprii Dumnezei.
Noi stim cine cu cine trebuie sa se iubeasca, noi stim ce-a vrut Dumnezeu sa spuna intr-un anumit pasaj, defapt noi nici nu mai avem nevoie de Dumnezeu, pentru ca stim noi mai bine ce vrea si ce nu vrea El.
Noi nu vrem uciderea “vrajmasului”, dar vrem ca el sa fie dupa chipul si asemanarea noastra.
Si daca nu e?

Mi se spune des de cei din jurul meu ca sunt prea prost, tolerand. Ca acord de prea multe ori o alta sansa oamenilor ce ma ranesc. Dar daca crestinismul nu este despre a intoarce si celalalt obraz, atunci ce rost mai are el ca mod de viata?
Daca nu putem ierta, tolera si iubi cu adevarat, cu ce suntem mai buni ca cei mai aprigi criminali?
Defapt, in ce credem noi?

Acest text nu este despre referedumul de sambata.
Viata va continua de luni, indiferent de rezultat.
Aceste randuri sunt doar niste framantari ale mele si raspunsurile pe care le-am gasit intr-un loc unde ar trebui sa fie cu totul altceva decat o sala de judecata a semenilor.
Iubirea vrajmasilor nu este doar o pilda.
Este defapt crestinismul.

PS: Pentru cei conservatori, le reamintesc ca apostolii nu au propovaduit crestinismul cu sabia. Crestinismul inseamna puterea cuvantului si nu a batei.

9 comentarii

Din categoria Fără categorie

Liniste

Text din 3 august 2017, refacut si repostat.

Ratacit printre litere

627x0

Privea pierduta in punctul acela fix de minute bune.
Ecranul telefonului arata 3.34, o ora in care linistea noptii era atat de placuta.
Liniste.
Cat de mult isi dorea ca linistea sa o acopere ca un val nevazut ce ineaca zgomotul intr-o maree nevazuta.
Toti doreau ceva de la ea, toti ii cereau ceva, avea impresia ca intreg universul se trezise brusc si dorea o particica din ea.
Obosise.
Obosise sa se prefaca ca este bine, obosise sa zambeasca, tot ce-si dorea era un ocean nesfarsit de liniste care sa o acopere, sa nu existe decat zgomotul propriilor ei ganduri.
Doar putina liniste. Oare cerea prea mult?
O lacrima ratacita aluneca grabita pe obrazul Anei.

Ridica telefonul si lumina ecranului ii contura fata.
Privi mesajul de la Allan. Din nou sute de litere dansau in fata ei cerand explicatii.
De ce?
Citi acest “de ce” de cateva ori si renunta…

Vezi articolul original 513 cuvinte mai mult

2 comentarii

Din categoria Fără categorie