Arhive pe categorii: Ganduri

Sentimente, principii, modul de a ma raporta la viata.

Credință

Sunt departe de a fi un tip habotnic, dar nu cred într-o societate fără spiritualitate. Divinitatea, oricum ar percepe-o fiecare individ, este esența echilibrului între foamea noastră nativă de a trăi clipa și speranța că dincolo de clipa asta exista și altceva.
Avem nevoie de o entitate superioara propriului ego, altfel ne-am prabuși devorați de un nrcisism feroce.
Credința este poate ultimul refugiu al speranței.

Se intâmplă uneori să mă rătăcesc. Caut in bezna sufletului ieșiri din zeci de labirinte, dar parcă cu fiecare pas mă afund mai tare.
Sunt frământări ce mă zdruncină celulă cu celulă.
Când trebuie să renunți să lupți, să pleci și când trebuie să rămâi ?
Cum poți răspunde corect la această întrebare?

Dacă renunțăm atât de usor la oamenii în care am crezut, dacă renunțăm la legături care ne-au făcut să fim ceea ce suntem, atunci ce devenim?
Când ajungi ca un om drag, un prieten de suflet, alături de care ai trecut prin multe, la un moment dat te privească ca pe o povară inutilă, trebuie să pleci sau o prietenie adevarată rămâne o prietenie chiar și când unul se rătăcește?
Cum ies din labirintul ăsta?

Duminică am căutat răspunsul la aceste dileme într-un loc în care cuvintele sunt dincolo de litere.
Am ascultat predica unui preot cu har și cumva am avut senzația că în vorbele lui am găsit cele mai multe dintre răspunsuri.
În Pilda samarineanului milostiv am găsit o parte din ceeea ce căutam.
Esti bun, pentru că asta ești, nu pentru că ceilalți trebuie să aprecieze asta.
Iar dacă tot ceea ce faci, faci cu iubire, din iubire și fără să aștepți ceva în schimb, atunci ești pe drumul pe care trebuie să fi.
Ești suma faptelor tale…
Uneori și să spui unui om că o sa fie bine, poate ajuta.

Aș vrea să știu raspunsul la toate frământările mele.
Aș vrea să știu ce este bine si ce nu e.
Dar nu stiu.
Poate că iubirea nu este răspunsul la tot, poate că nu vindecă tot, dar e tot ce am eu mai bun de oferit.

Reclame

2 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Ea…

45718461_2428197773874038_1579266497010728960_n

O priveam din fotoliu încercând, destul de stângaci, să maschez emoția ce mi-o provoca. Era aceeași țăcănită colorată pe care o stiam dintotdeauna, timpul refuzând să lase asupra ei orice urmă de praf din povara maturitații.
Era înca un copil, un copil adult, iar coafura rebela accentua această senzație amuzantă.
Nu mă slăbea deloc, sarcastică, pusă pe înțepat și cumva în ochii ei citeam plăcerea de a se juca.
Lovea repetat, ca într-un sac de box, dar nu simțeam nici un pic de ură în loviturile ei. Era doar o descătușare, un fel al ei propriu de a-și marca personalitatea rebelă.

Pășeam alături de ea, ascultându-o atent cum încerca să mă convingă de optimismul ei indestructibil. Stiam că are nevoie de asta, are nevoie să creada în asta, era mult prea multă presiune pe umerii ei pentru ai vorbi de echilibru și de faptul că optimismul folosit ca mod de viața, dupa o limita, este la fel de dăunător ca pesimismul.
Uneori lacrimile sunt la fel de importante ca zâmbetul.
Dar acum avea nevoie de asta.
Avea nevoie să îmbine felul ei unic, orgolios și încăpătânat, cu doza aceasta de pozitivitate pentru a ramane în picioare.
Stiam că trebuie sa o sustin și unicul mod în care o puteam face era să tac.

Încercam să înăbus în mine zâmbetul larg ce-mi stăpânea întreaga ființa. Micuță, în papucii aceia de plus, în fata blocului, cu părul răvășit într-o seară de toamnă gri, era o pată de culoare care nu putea să nu-ți atragă atenția.
Pentru o clipă am cochetat cu ideea să o înțep și eu, amuzat de felul în care arăta.
Dar am indraznit?! Nu fără gândul obsedant că voi fi castrat pe loc 🙂
Își trecea mâna prin par, simțind privirea mea. Era doar un copil obosit, un suflet prins de curent, dar care încă stia să se bucure atunci când realiza că este admirată.
-Te las, suflet drag…
-Nu mă lăsa, te rog.
A zâmbit, încercând să facă o glumă pentru a masca momentul de slăbiciune, dar deja cuvintele ei maturaseră sufletul meu.

Ea…
O parte din tot și totuși nimic din toți.
O pacoste cât întreg universul, dar un univers întreg de nebunie, culoare și ambiție.
Atația oameni au crezut ca o pot strunii, ca o pot aduce în lumea lor, dar nimeni nu a înțeles că nu aparține nici unei lumi.
Nici bune, nici rele.
Ea este ea si atât.

8 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Moartea romantismului

freedom_by_alexiuss-d4lr3ah

“Păi în cercul lui, puțini sunt cei care nu și-au inșelat nevestele…”

Discutam azi cu o prietenă extrem de apropiată și replica ei m-a zguduit putin. Nu pentru că nu anticipam acest raspuns, cât pentru că îmi dau seama că generația noastră asistă neputincioasă la moartea romantismului.
Toate ingredientele unice ce făceau din această stare una specială, au disparut. Pasiunea, încrederea, fidelitatea și onoarea s-au pierdut undeva în drumul nostru.

Nu mai există timp să iubim. Gonim nebuni să avem, să obținem, să prindem cu două mâini ce este și ce nu este al nostru. Iubirea cere timp și atunci am inlocuit-o cu sclipiri de moment.
Carpe Diem…și atat.
Suntem avizi de sex pentru că este o refulare evidentă a subconștientului care realizează că nu mai poate nici să iubească nici să primească iubire, iar prin sex, ca un narcotic, substituie iluzia iubirii, sărind toate treptele și savurând doar crema.
Doar că niciodată o prajitură nu este facută doar din crema.

Am invațat să trisăm și credem că suntem îndreptățiți să facem asta.
Suntem surprinși atunci când întâlnim oameni care nu o fac. Credem ca este in firea umană să trișezi și construim principii motivationale pentru a susține asta.
Adevărul este că nu omul de langă noi este înselat.
Încrederea este ceva ce vorbește despre tine, nu despre partener.
Într-un moment al vieții, deși puteam avea o aventură fizică cu cineva căsătorit, am preferat să pierd pe persoana la care tineam enorm decât să trișez.
Un câștig obținut asa, nu mai este castig.

Oamenii mor.
Dar înainte de a muri unui om îi moare sufletul. Poate că suntem ultima generație care a mai vazut oameni vi. Oameni care știau să mai picteze scrisori de dragoste. Ultima generație care adora sa fie sedusă cu ajutorul creierului și nu a ochilor.
Poate ca vom fi ultima generație care face dragoste și nu sex.
Apoi?
Fiecare îsi va trai clipa…și atat.
Morți.

„Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti!
Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate.Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar.
Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.” – Victor Hugo – Mizerabilii

11 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Pată de culoare

45267301_2149779755082266_3701098581684387840_n

Chiar și în cele mai cenușii momente ale tale reușești să aduci o sclipire de culoare ce transformă în speranță cea mai întunecată beznă.
Ești construită din zâmbet și miliarde de nuanțe, un amestec perfect de pasiune, nebunie și curaj.
Ești perfectă, pentru că ești cea mai imperfectă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

În visele mele încă dansăm în ploaie.
Pentru că ploaia spală lacrimile și durerea pe care tu le ascunzi întotdeauna.
În ropotul picăturilor dese, poate că fiecare strop de culoare din tine se va prelinge pe trotuar și întreaga lume se va schimba.
Chiar și lumea ta.

Dacă iubesc ceva la tine, mai mult decât orice altceva, este sentimentul că alături de tine nimic nu este imposibil, nimic nu este interzis iar nebunia este o parte din normalitate.
Ești unica persoană alături de care anii se numară în zâmbet.
Mulțumesc, pata de culoare!

5 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Neputință

maini-legate

Priveam ecranul telefonului, încremenit, furios pe neputința mea. Îi simțeam frământările, era o altă noapte în care furase doar cateva ore de somn, iar eu eram zidit în impotența asta dureroasă în care nu puteam nici măcar intreba ce este cu ea.
Prea bun pentru a îndrazni, prea slab pentru a conta.

Am iubit întotdeauna la ea foamea terbila de a fi pe propriile picioare. Nu știu să fi fost vreodată altfel. Înfofolită în armura ei de nepătruns, nu se dătea în lături de la nici o luptă, chiar si atunci când era un război gresit. Orgolioasa și încăpățânată, accepta mai degrabă un esec decât un pas înapoi.
Între bine și rau ea alegea intotdeauna să meargă înainte.

Răstâgnit între dorința mea de a-i fi alături și orgoliul ei de a nu accepta nici un ajutor de la mine, stiam că pentru mine totul este pierdut.
Nu aveam alternativă.
Trebuia să rămân în spatele zidului, oricât de greu mi-ar fi fost. Era alegerea ei , iar eu eram mult prea slab pentru a sparge armuri și a risca să o rănesc.
Au trecut 25 de ani și nu m-am schimbat.
Și nici încrederea în ea.

Supoziții, scenarii, întreaga nebunie a incertitudinii, a frământărilor care te macină atunci când nu ști nici măcar cu ce te confrunți. Închideam ochii si chipul ei obosit, din ultima zi când am văzut-o, îmi tot apărea obsedant.
Eram blocat. Știam asta.
Poate că și ea.
În spatele umbrei de tăcere totul era posibil.

În mintea mea de puști imatur, visător si naiv erau clipe când credeam că sentimentele mele, empatia și copilăreasca prietenie ar putea schimba ceva. Încă visam că o pot 5 minute în brațe, asteptând să-și descarce sufletul, eliberându-se de toate temerile si umbrele din sufletul ei, stiind că va găsi aici întelegere și sprijin.
Obsesia mea de a o face să simtă că pentru prima dată în viata ei nu mai este singură. Că viața ei poate fi și altceva decât o cursă solitară.

Neputință
Un gust greu ce-mi macină fiecare celulă vie din sufletul meu.

5 comentarii

Din categoria Ganduri