Arhive pe categorii: Ganduri

Sentimente, principii, modul de a ma raporta la viata.

Ana

84193268_2680343172020383_7367601184619626496_o

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

6 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Fără categorie, Ganduri, Realitate, umanitar

Nu pot trăi fără tine

82159169_2628752713846096_769091916724699136_o

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

14 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Sărbători fericite!

Am început să scriu ca un mod facil de a-mi exterioriza sentimentele. Îmbrăcat în haina prăfuită a timiditații, introvertit până la ultima picătură de sânge, literele au devenit șevaletul sufletului meu.
Prizonier al unei iubiri imposibile, copleșit de probleme, am căutat în foaia albă din fața mea Gralul magic al eliberării
Aveam nevoie de unicorni si zâmbetul stingher al viselor pentru a nu mă prăbuși.

Nu mi-am imaginat vreodată că aș avea talent. Uneori recitesc textele și mă înfurie  erorile pe care le fac. Modul romantic în care pun in pagină gândurile mele este catalogat ca siropos de cei mai mulți dintre cei care le parcurg. Masculinitatea se măsoară în orele la sală și/sau limbajul agresiv vulgar, nu prin tandrețe și epitete.
Rătăcit printre litere rămâne un gnom pierdut intr-o lume străină.
Aș putea scrie și altfel. Cliseistic, adaptat la realitatea superficialului în care trăim.
Dar nu aș mai fi eu.

A fost un an greu pentru mine. Când credeam că nimic nu mă mai poate atinge, m-am prăbușit doborât de un upercut surprinzător venit de nicăieri. Această pagină, oamenii care s-au regăsit in poveștile mele, puținii prieteni care mi-au fost alături (cât de mult contează si un simplu: cum te mai simți) toate astea mi-au dat puterea să rezist.
Vă mulțumesc tuturor și…

Sărbători fericite!

27 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Aripi frânte

164197558-dark-angel-wallpapers

„În avion, chiar înainte de a decola, crezând ca eu nu-l văd, a încercat să se logheze pe contul meu de facebook, de pe telefonul lui. A încercat mai multe variante, dar neștiind parola si user-ul n-a reușit”
Pare un scenariu desprins dintr-un film sau o carte palpitantă, dar, din păcate, este o realitate prin care trec mult prea multe femei, iar agresorii nu sunt niște criminali necunoscuți, ci proprii parteneri de viață.
Infidelitatea devine motivul pentru care intimitatea devine opțională, iar orice umbră de încredere se destramă definitiv.

Sunt oameni care ştiu să ne dea aripi, ce văd în noi ceea ce noi ne temem să câutăm, oameni ce devin ancore pe timp de furtună, încurajându-ne să visăm, sa credem, să încercăm mai mult.
Prea des îi pierdem în fața celor ce sunt doar mai insistenţi. Pentru cei ce ne ştiu slăbiciunile şi se folosesc de ele pentru a ne ţine înlănţuiţi în traume.
Prizonierii propriilor temeri, ajungem să fim mulțumiți ca putem păși, când defapt, dacă am avea curaj să ne desprindem, am putea atinge cerul.

Am întâlnit des suflete care se zbăteau într-un coșmar cumplit al nefericirii și al singurătății în doi. Nu de puține ori un urlet mut, asurzitor, era tot ce a mai rămas din relația lor. Straniu, dar partenerul nu sesiza nimic. Pentru el totul era firesc. Poate și pentru că pentru cei ce nu stiu sau nu vor să zboare, până și privirea spre cer este ceva absurd.
Știți ce este cel mai șocant?
Cumva, în majoritatea cazurilor, cei incapabili să audă un urlet ce dura de ani de zile, reușesc să recâstige increderea victimelor și să le reașeze lanțurile, imbracându-le in aur.

Poți trăi fără aripi? Firește că da.
Cu aripi frânte, mimând fericirea, pășind printre oameni care te vor sfătui să rămâi cu picioarele pe pământ, tocmai pentru că au nevoie să-și justifice sieși propria neputință, este mai simplu să trăiești clipa, mimând fericirea cu zale la picioare.
Și totuși.
De ce speri ca puii tăi să zboare, dacă tu nu ai avut curajul să o faci? De ce crezi că un om care ani în sir nu ți-a auzit urletul de durere va sti vreodată să-ți înțeleagă zâmbetul?
După ce cineva îți verifică telefonul, ce urmează?

sursa photo: internet

8 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Scânteie

flaming_butterfly_by_autumns_muse_d73gsao-pre

Priveam plictisit ecranul telefonului așteptând autobuzul care se încăpățâna să întârzie. Un text mi-a atras atenția. Era urletul surd al unei femei ce încerca să-și salveze căsnicia. Citeam fiecare cuvânt, autobuzul a trecut, iar eu continuam să rătăcesc în povestea ei. Nepăsarea lui pentru setea ei de pasiune, acel strop de atenție care să o facă să se simtă vie, rutina bolnavă, toate îmi sunau atât de cunoscute.

Îmi place să scriu. În general oamenii timizi găsesc în litere un univers în care pot fi ei însăși. Îndrăgostit, prizonierul unei relații interzise, unicul mod în care puteam fi Allan era dansul stângaci cu tastatura. Rătăcit printre litere, era unicul loc în care puteam să-i spun persoanei iubite cât de importantă este pentru mine, tărâmul magic unde ea avea liniștea pentru a reconstrui pană cu pană aripile libertății.
Încercând să o protejez, niciodată nu am dat detalii despre viața noastră reală, oamenii intrau, citeau, apoi plecau.

M-a surprins mail-ul ei. Al necunoscutei.
Nu sunt chiar genul de tip care socializează usor, nu răspund la mesaje personale, dar ceva, dincolo de înțelegerea mea, m-a făcut să simt că de data aceasta este ceva diferit.
Era o zi de 13 August și am început să vorbim.
Cumva, nici eu nu știu cum, și-a pus întreaga ei viață, secretele ei tainice în mâinile mele, cu un curaj vis-a-vis cu nebunia, având încredere într-un om pe care-l cunoștea atât de puțin.

Nu cred în prietenia între un bărbat și o femeie. Pur și simplu nu cred. Întotdeauna va exista o tensiune sexuală, inevitabil subconștientul va căuta răspunsul la întrebarea…cum ar fi să.
Iar cînd e vorba de o femeie frumoasă, orice bărbat singur care afirmă că nu o dezbracă din priviri, este un ipocrit.
Îmi e greu să spun că este prietena mea.
Știu doar că în cel mai dificil moment al vieții mele, când aveam atâta nevoie de fiecare cuvânt de încurajare, ea a fost printre puținii care nu și-a văzut de viață nepăsătoare, scriindu-mi aproape zi de zi. Chiar și atunci cand, luptând cu boala, prăbușit emotional, o respingeam constant.

Azi este 13 August.
Aș putea scrie mult despre scânteia aceasta de om, bune și rele, dar cred că aș putea rezuma totul într-un singur cuvânt
Mulțumesc!

 

5 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate