Arhive pe categorii: Ganduri

Sentimente, principii, modul de a ma raporta la viata.

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

Reclame

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Iertare

wallup.net

Nu exista nimic nobil in orgoliu. Aceasta samanta amara de otrava ce ne macina sufletele. Iluzia efemera ca suntem mai buni, uitand ca ne nastem dintr-un om, cu slabiciunile lui si nu incetam niciodata sa fim altceva decat halci de carne supuse greselii.
Ranim oameni din teama de a nu fi noi raniti primii, ne temem de atat de multe lucruri si de prea multe ori suntem incapabili sa daruim zambet asa cum daruim lacrimi.
Dureros este ca sorbind din veninul acesta pacatos al orgoliului nu stim sau nu vrem sa ne recunoastem greselile, sa plecam capul si sa soptim: te rog, iarta-ma!

Ne este la indemana sa spunem ca celalalt a gresit. Ne ascundem in umbra cuvintelor, a gesturilor, cream povesti imaginare menite sa arunce crucea din spatele nostru pe umerii lui.
In felul acesta iertarea devine imposibila, ite firave destramandu-se sub greutatea propriului ego. Cautam prea des sa avem dreptate, uitand ca uneori oamenii de langa noi sunt mai valorosi ca orice alt adevar.
Intre greseala si iertare construim ziduri, ignorand ca defapt ridicam ziduri in jurul nostru.

Cateva cuvinte si pentru tine.
Muza ce colinzi desculta prin sufletul meu, zdrobindu-mi visele de zambetul tau.
Ar fi simplu sa arunc tot ce n-a mers in spatele tau. Oamenii esueaza nu pentru ca nu sunt suficent de buni, ci pentru ca renunta la prima impleticire, cand gusta tarana nisipoasa la contactul cu pamantul. Eu nu am renuntat, din umbra ma voi ridica si voi merge mai deaparte.
Am intrat in viata ta ca o raza de speranta ce venea de dincolo de intuneric. Inca nu am reusit sa spulber norii si pentru asta imi cer iertare.
Pentru ca stiu cat de mult ti-ai dorit asta de la mine.
Dar cumva voi gasi o cale sa spulber toate zidurile ce ne sufoca si sa plantez un camp nesfarsit de flori de camp.
Iti promit.

Prietenii de la Literatura ca utopie au avut ca tema azi (Flash 24 – A greși și a fi iertat). Acest text este raspunsul meu la joaca lor.

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Prima iubire

himera_by_nikkin82-d3dyd58

-Hei, Allan la ce te gandesti?
Vocea ei m-a trezit brusc din reverie. Sangele s-a transformat brusc in particule de gheata,  caseta s-a rostogolit straina pe masa, iar eu descopeream pentru prima data imposibilitatea de a-mi desclesta maxilarul.
Nu puteam sa-i spun nimic, asa cum nu reusisem sa-i soptesc macar un cuvant in ultimele trei luni.
Trei luni, atat trecuse.

O intalnisem in acelasi loc, dar in alte circumstante.
O dupa amiaza frumoasa de primavara. Eram grabit sa ma intalnesc cu altcineva, dar nu-mi gaseam cheile. Realizez ca le uitasem in camera surorii mele, asa ca bat usor la usa.
O voce necunoscuta imi raspunde:
– Intra! Deschid usa si zaresc o fata extrem de slabuta, cu un par saten ca umbra unui suras, ce-mi zambeste sfidator ucigandu-ma cu privirea ei arzatoare.
– El este fratele tau? continua vocea, adresandu-se surorii mele.
– Da.
-Eu sunt Ana! Ana D. Si-mi intinde mana.
Pierdut, prabusit in propria timiditate, schitez un zambet si-i raspund:
-Allan.
Ies rapid pe usa, fugind nauc de propriile trairi. Nu-mi puteam scoate din minte ochii ei nepamanteni, atat de vii, de frumosi.
Pentru prima data in viata mea o parte din mine isi dorea sa fi ramas.

-Hei, Allan la ce te gandesti ?
Brusc ma trezesc din reverie incercand sa soptesc ceva.
Toata seara evitasem privirea ei, iar acum ne despartea doar 30 de cm.
– La nimic, ma gandeam la ce melodie sa pun. Scuza-ma putin.
Si am fugit. Am fugit departe de ceea ce simteam, de ceea ce-mi doream. Departe de primavara din privira ei, de mirosul ei placut de viata, de zambetul ce-mi ucidea noptile.
-Te uti la Ana?
Vocea vesela a lui Bogdan se aude brusc din spatele meu.
– Aaa.., nu. Nu e genul meu,e mult prea tacanita pentru mine, raspund incercand sa maschez cat mai bine ceea ce simt.
Intunericul din camera se prelugea aevea si in interiorul meu. Simteam cum ma afund cu totul in fotoliul in care stam, cum fiecare particica din mine se disipeaza revoltandu-se impotriva demonului fricii ce-mi stapanea creierul. Plangeam zambind fara ca nici o urma din trairiile mele sa se reverse in realitate.

Brusc, ma ridic din fotoliu si ma indrept spre coltul in care era ea. Rasul ei inocent imi gadila urechile. Ma apropii, o iau usor de mana si ii soptesc cu o forta pe care nu am avut-o niciodata:
-Dansezi Ana ?
Imi zambeste stingher si se ridica in picioare.
Pielea ei fina imi inunda palmele udand seceta din sufletul meu.
Undeva, departe se aude o melodie, dar singurul lucru pe care-l mai aud este respiratia ei ce ma curata de toate temeriile. O privesc pentru o secunda, iar bratele mele o trag usor spre pieptul meu. Surprinzator, dar nu se impotriveste, se lipeste de mine lasandu-si capul pe umarul meu. Si atunci…
Atunci dispare totul. Un vortex colorat cuprinde universul si simt cum nimic numai conteaza. Vreau doar sa inot in privirea ei, sa-i simt caldura rasuflarii cum imi usuca iarna din sufletul meu. Ca o papusa condusa de fire invizibile, imi aplec putin capul si ii ating usor buzele intr-un sarut pe care l-am dorit in fiecare secunda din aceste trei luni.
-Cred ca sunt indragostit de tine Ana. Cuvintele se impletesc cu sunetul muzicii, simt cum ma trage usor spre ea,si aud:

-Ce naiba spui tu acolo ? O mana m-a scuturat violent, trezindu-ma brusc in fotoliu.
Totul a fost doar un vis , niciodata nu ma ridicasem de acolo.
Bogdan ma intreaba din nou:
-Ce spui ma nebunule acolo, de cine esti indragostit?
-De nimeni, raspund trist. Nu pot sa-mi tradez logodnica numita timiditate. Probabil voi traii toata viata intrebandu-ma cum ar fi fost daca. Daca totul nu ar fi fost decat o himera. Probabil nu voi afla niciodata.
Sau poate nu 🙂

Articolul complet aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2015/02/03/himera/

Prietenii de la „Literatura ca utopie” au avut zilele astea un subiect apetisant: prima iubire.
Nu am timp sa scriu, dar oare ce as putea spune in plus fata de ceea ce am spus deja in acest text mai vechi?
Poate ca doar:
Inca te iubesc, Ana!

10 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

O mica nebunie

14218247_10210272636791124_1983544784_n

Cateva picaturi de apa se prelingeau timide prin parul ei colorat. Probabil eram mult prea aproape de fantana ce gangurea sfioasa in mijlocul pietei. Stateam pe bordura, isi lasase capul pe umarul meu si mancam impreuna un covrig cumparat din gara orasului.
Se juca tacuta cu mana mea, desenand usor cu aratatorul ceva in palma. Doar ea stia ce, dar in privirea ei citeam atata fericire incat trebuia sa fi fost ceva superb.

Era atat de liniste in piata aceea pustie, in orasul acela strain imbatranit de vreme, cu dalele de piatra vechi pe care le batatorisem cateva zeci de minute.
Timpul parea ca se oprise in loc.
In orasul acesta, in viata si sufletul nostru.
Plecasem din Bucuresti doar cu un rucsac, biletele dus intors, cazarea de o noapte si 20 euro in buzunar. Undeva la mii de kilometri de casa, intr-o tara straina, tot ce aveam la noi era fericirea de a ne tine de mana.

Priveam amuzat genuchiul ei zdrelit, cu urme de praf si sange amestecat, ca al unui copil nazdravan. Alunecase atunci cand alerga razand pe una din strazile orasului, fugind de mine.
Ii placea sa se joace, ii placea sa ma provoace, undeva inauntrul ei ramasese un copil poznas, iar asta ma facea sa o ador atat de mult.
Zambea. Zambea atat de frumos.
Era atata liniste pe chipul ei.

Am simtit cum ma strange usor de mana, imi arunca o privire poznasa, apoi fara sa spuna nimic s-a ridicat tragandu-ma dupa ea. A sarit peste balustrada de protectie de la marginea pietei si s-a catarat tacanita pe stancile abrupte ce sarutau haul.
Construit intr-un vechi golf, inconjurat din toate partile de un superb lant muntos, iar spre sud, acolo unde priveam noi acum, de o plaja incantatoare, orasul parea rupt dintr-un basm vechi, din vechile povestiri cu elfi si hobiti, cu cladiri din piatra, o mica foratareata, probabil ca un ultim refugiu pentru atacul piratilor din vremurile de demult, un loc in care timpul parea ca nu pasise, incremenit de secole.

Suspendati in locul acela interzis, privind cum la 30-40 de metri sub noi valurile loveau cu putere stancile, undeva in departare rosul perfect al soarelui ce rasarea din mare o facea pe Ana sa tremure usor.
Primele raze ii mangaiau deja chipul fericit, se intoarse spre mine, ma saruta pe obraz si-mi sopti:
– Te iubi-dubi, dalmatianul meu drag .
Apoi privind spre rasarit isi lasa capul pe umarul meu sorbind insetata fiecare metru in care lumina se nastea din mare.

[…]

continuarea textului aici:

https://albertaiconty.wordpress.com/2016/09/04/just-another-story/

 

Pentru ca am vazut ca tema prietenilor de la „Literatura ca utopie” a fost azi : o mica nebunie, iar mie imi place sa ma joc , am repetat „aroganta”  de ieri, lundu-o ca o provocare, postand si eu o nebunie, este adevarat mai veche, dar nu ne incurcam noi in detali :))))

8 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

Scrisoare catre fiul meu

2011_07_25_78463162_rsz

Dragul meu,

Uneori cuvintele sunt doar un surogat al sentimentelor, o incercare disperata de a reda pe litere o voce launtrica ce nu poate fi inteleasa in simplu grai uman. O intreaga geografie afectiva, o simfonie a trairilor interioare creata dupa capriciile memoriei, se ascunde de multe ori in plicul incapator al unei scrisori. Nu sunt un bun orator, iar aceasta scrisoare nu isi propune sa inlocuiasca timpul in care am lipsit din viata ta.

A trecut ceva timp de cand nu am mai folosit stiloul pentru a ma elibera de complicatele uragane ce-mi matura constiinta si otrava remuscarilor imi picura silentios in vene. Chipul tau tacut ma urmareste de undeva de pe birou si incerc sa ma amagesc cautand iertare in ochii tai.
Am sa incep prin a recunoaste un secret ce mi-a bantuit existenta in ultimele luni. Macinat de un nedemn sentiment de dragoste, prins intr-un foc interior ce-mi mistuia si ultimele ramasite de demnitate, am calcat in picioare orice urma de decenta si te-am urmarit in taina…

Ti-am urmarit fiecare pas,  fiecare gest, fiecare secunda in care ai zambit, ai ras, sau te-ai bucurat alaturi de prietenii tai, creand in mine un amlgam ciudat de bucurie, tristete, frustrare si mandrie.
Un tanar timid, vizibil nesigur pe el dar in acelasi timp inteligent si ambitios. Extrem de firav din punct de vedere fizic, esti totusi un pusti care are farmecul lui aparte.
Intotdeauna cu zambetul pe buze, reusesti sa te faci placut de cei din jur, ascunzand perfect tristetea din inima ta. Un amalgam interesant de romantism conservator si pasiune vulcanica.

Imi place idealismul tau, pustiule.
Intr-o lume obsedata de materialismul imediat, speranta noastra, a umanitatii, sta intr-o generatie care va trai cu sufletul. O generatie care va reusi sa coboare de pe piramida necesitatilor nevoile instictuale, animalice, lasand latura spirituala sa deseneze, un altfel de taram in care sa ne dezvoltam.
In mod cert tu nu vei reusi sa schimbi lumea. Nu singur. Dar cand aceasta specie va naste suficent de multi oameni ca tine, probabil ca balanta puterii se va schimba, si atunci intreaga lume se va schimba.
De aceea este extrem de important Albert sa intelegi ca idealismul, chiar intr-o credinta benefica, nu este suficent daca nu este dublat de o educatie si de un volum al cunostintelor suficent de dezvoltat incat afirmatile tale sa fie si perfect argumentate.

Unul din cele mai important lucruri Albert, de care sa tii cont intotdeauna, este sa ramai un om bun indiferent de ce se va intampla in jurul tau . Viata este o calatorie lunga si nu intotdeauna soarele iti va lumina diminetile sufletesti. Asa cum exista zi si noapte, alb si negru tot asa exista bine si rau. Vor fi momente in care bunatatea se va ascunde sub umbrele intunecate ale raului si vei tentat sa crezi ca a fi un om bun este o povara, o piatra de moara ce te trage inapoi.

Vor exista momente in viata ta cand tentatia de a raspunde la rau cu rau iti va domina fiecare celula din tine. Vor fi momente cand furia, deznadejdea si instictul subconstientului tau animalic vor crea un ocean interior ce se poate transforma usor intr-o tornada de ura si rautate.
Dar in acel moment va trebuii sa-ti amintesti ca daca vei ceda ispitei de a lasa intunericul sa te domine nu vei face altceva decat sa devii asemenea celor pe care-i dispretuiai atat de tare!

Echilibrul, pustiule, echilibrul este cheia in tot si toate. Extremismul, indiferent daca vorbim de extremismul de ideii de atitudinii sau de fapte, nu este si nu va fi niciodata o solutie acceptabila. Incearca sa gasesti o cale de mijloc, sa intelegi fiecare lucru in parte, sa judeci fiecare lucru in parte, sa inveti ca nimeni niciodata, nu va avea dreptate 100%
Exista un imbold puternic al oamenilor, si-l vei observa o data cu trecerea anilor, sa tratam victoriile ca pe varful existentei noastre si infrangerile ca pe dezastru ireversibil. Nu exista asa ceva. Nu exista infrangere sau victorie definitiva. Totul depinde de tine daca te poti ridica dupa o infrangere sau cat de repede te poti prabusii dupa o iluzorie victorie.

Un alt lucru extrem de important Albert, este sa fi corect. Sa fi corect cu cei din jur dar mai ales sa fi corect fata de tine. Nu de putine ori drumul cel mai scurt este drumul pavat cu dale false. Viata este o scara imaginara iar fiecare treapta are importanta ei. Uneori vei observa in jurul tau oameni care sar trepte si care ajung in varf mult mai rapid decat toti ceilalti. Sa nu-i invidiezi si sa nu incerci niciodata sa-i copiezi. Fiecare treapta are rolul ei in viata, din fiecare pas pe care-l vei face vei invata ceva. Defapt, dragul meu, nu varful trebuie sa fie telul tau, ci drumul. Este mult mai important cum ajungi acolo unde iti propui sa ajungi decat ceea ce gasesti acolo.

Usor,usor hartia isi pierde din albul imaculat si lasa loc dansul fantastic al literelor. Si ce-am reusit sa spun…?!
Mai nimic.
Cand eram de varsta ta, imi placea sa scriu versuri. Nu am fost un poet talentat, dar cuvintele valsau suav, totul venea atat de simplu, de firesc. Cosul plin de ghemotoace de hartie de langa mine imi aminteste ca am pierdut acest talent. Orice as scrie, orice as spune mi se pare inutil, ma blochez din 5 in 5 minute, strang nervos hartia si o arunc la cos. Si o iau de la inceput. Iar si iar. Imaginea ta, privirea ta inocenta, sentimentul de vina ce-mi strabate fiecare coltisor al sufletului, toate, amestecate, sunt ca un zid intre mine si bucata aceasta de hartie.
Este ca si cum as vrea sa vorbesc cu mine,cel de acum 23 de ani, si pur si simplu nu as sti ce sa-mi spun.

Acest randuri sunt printre primele care le-am scris pe acest blog. Este un joc al imaginatiei, o calatorie printre visele si principiile mele despre viata.
Acuma am publicat o varianta prescurtata.

Pentru varianta completa aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2014/12/09/scrisoare-catre-fiul-meu/

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate