Arhive pe categorii: Realitate

Parti din realitate

Credință

Sunt departe de a fi un tip habotnic, dar nu cred într-o societate fără spiritualitate. Divinitatea, oricum ar percepe-o fiecare individ, este esența echilibrului între foamea noastră nativă de a trăi clipa și speranța că dincolo de clipa asta exista și altceva.
Avem nevoie de o entitate superioara propriului ego, altfel ne-am prabuși devorați de un nrcisism feroce.
Credința este poate ultimul refugiu al speranței.

Se intâmplă uneori să mă rătăcesc. Caut in bezna sufletului ieșiri din zeci de labirinte, dar parcă cu fiecare pas mă afund mai tare.
Sunt frământări ce mă zdruncină celulă cu celulă.
Când trebuie să renunți să lupți, să pleci și când trebuie să rămâi ?
Cum poți răspunde corect la această întrebare?

Dacă renunțăm atât de usor la oamenii în care am crezut, dacă renunțăm la legături care ne-au făcut să fim ceea ce suntem, atunci ce devenim?
Când ajungi ca un om drag, un prieten de suflet, alături de care ai trecut prin multe, la un moment dat te privească ca pe o povară inutilă, trebuie să pleci sau o prietenie adevarată rămâne o prietenie chiar și când unul se rătăcește?
Cum ies din labirintul ăsta?

Duminică am căutat răspunsul la aceste dileme într-un loc în care cuvintele sunt dincolo de litere.
Am ascultat predica unui preot cu har și cumva am avut senzația că în vorbele lui am găsit cele mai multe dintre răspunsuri.
În Pilda samarineanului milostiv am găsit o parte din ceeea ce căutam.
Esti bun, pentru că asta ești, nu pentru că ceilalți trebuie să aprecieze asta.
Iar dacă tot ceea ce faci, faci cu iubire, din iubire și fără să aștepți ceva în schimb, atunci ești pe drumul pe care trebuie să fi.
Ești suma faptelor tale…
Uneori și să spui unui om că o sa fie bine, poate ajuta.

Aș vrea să știu raspunsul la toate frământările mele.
Aș vrea să știu ce este bine si ce nu e.
Dar nu stiu.
Poate că iubirea nu este răspunsul la tot, poate că nu vindecă tot, dar e tot ce am eu mai bun de oferit.

Reclame

2 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Frunza

frunza
Soarele îi mângâia chipul arămiu, lăsând o lacrimă de rouă să se prelingă usor peste covorul de vise pierdute.
Cumva, în toată ființa ei, știa că este timpul să se desprindă.
Uneori, pentru a renaște trebuie să murim puțin.
Iar ea trebuia să facă asta.
Fărâma de teamă, obișnuința ce-o ținea agățată de acel loc, era singurul lucru ce-o mai împiedica să zboare liberă.
În toamna vieții ei.

Îsi opri respirația pentru o clipă, închise ochii și se eliberă.
Inima îi bătea nebună într-un amalgam de teamă și eliberare magică. Simțea briza cum îi săruta fiecare nervură și pentru prima data în viața ei visa că poate atinge soarele.
Renastem doar atunci când avem curajul de a fi liberi.
Pentru a ne transforma în muguri din nou, primul pas este eliberarea de ceea ce este vechi, libertatea de a decide cum vrem să murim, iar din tărâna noastră, intr-o frumoasă primăvară a vieții noastre, vom renaste muguri.
Este destinul nostru.

Mulți privesc toamna ca un decor al tristeții.
Puțini înteleg că primăvara și renașterea naturii nu ar exista fără sacrificiul mistic al frunzei. Prin curajul ei, prin încăpătânarea ei nebună de a se desprinde dintr-un loc sigur, într-un unic zbor spre libertate, fac ca murmurul acela încantator de primăvara să existe.
Sunt frunze care mor triste. Agățate de scoarța de care le-a fost prea teamă să se desprindă.
Cu toții murim.
Nu cu toții renastem.

Notă Fotografia aparține contului de instagram nic.images un loc unde veți găsi întotdeauna fotografii incâantătoare.

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Floarea soarelui

photo-1533523611631-15e4ef69be08

I-am surprins privirea cum se pierde în albastru cerului, visând la o altă vară fierbinte. Zâmbea îndragostită. O lacrimă, sub formă de petală, s-a desprins usor plutind nostalgic într-un dans doar de ea înteles.
Deja îi era dor de el.

Îmbrăcat in hainele lui perfecte, de un albastru seducător, soarele știa că povestea lor s-a terminat. Poate la anul sau poate într-o altă viată.
Înca îi simțea respirația, puful galben ce-i mângâiase buzele atata timp. Îsi dorea sa ramană, dar era deja octombrie si amânase de prea multe ori plecarea.
Deja îi era dor de ea.

Obisnuiesc sa primesc complimente. Este adevarat, mai des atunci cand sunt senin. Mulți iubesc culoarea pielii mele albastre. Chiar si atunci cand pufi rebeli de nori nu-mi dau pace.
I-am vazut de atatea ori. Atația ani. Aceeași poveste.
Se indragostesc la inceput de mai, se iubesc ca doi adolescenti o vara intreaga și apoi se pierd in tacere, imbracati in haine arămii.
Vine iarna si deja o sa-mi fie dor de ei.

Trupul ei firav, înca căuta îmbrațisarea lui. Îi era atât de dor de felul in care o săruta dimineata, de soaptele lui fierbinți ce-o făcea sa viseze la nemurire. În depărtare, cerul de-un rosu aprins colora iesirea lui din scena. Întotdeauna a stiut să-si facă o iesire spectaculoasă.
Îl iubea așa cum l-a iubit în alte mii de vieți.
Stia că-l vede pentru ultima dată.

Iubirea este momentul acela când răsăritul îți apartine in totalitate. Când albastru devine mai mult decât o culoare, este zâmbetul din privirea ta.
Până la urmă lumea asta este atât de simplă.
Cer, pământ și uneori doi îndragostiți.
Ne pierdem în nimicuri, în ambiții si orgolii, uitând că lumea este albastră.
Preocupați sa ne sfașiem între noi, aproape am uitat să ne bucurăm de ultimele zile cu soare.
Acest text este o pledoarie pentru întoarcerea la normalitate.
Lumea poate fi si altfel.

5 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Focul din noi

DSC_0537_Snapseed

Deși întunericul s-a lăsat peste noi, flăcări mocnite ard peste tot. Am avut nevoie de un referendum pentru a aprinde ruguri și a arde emotii, luminând în noi parți învăluite în negură.
Ne-am amintit de Dumnezeu, așa cum ne-am amintit ca unii sunt mai vrednici de iubirea Lui ca alții.
Am țintuit cu focul inimii colegi, judecandu-i după propriile noastre alegeri, așa cum am redescoperit oameni care trăiesc în lumea lor, în bula lor de neutralitate, privind indiferenți cum arde întregul univers în jurul lor.

Au fost si revelații.
Oameni care habar au ce-și dorește partenerul de lânga ei, care trăiesc într-o rutină bolnăvicioasă, incapabili să înțeleagă dorințele celor apropiați, dar știau cu certitudine ceea ce-și doreste Dumnezeu.
Într-o societate în care 9 din 10 cupluri sunt atât de plictisite unul de celălalt încat doar o hartie si copiii îi mai țin împreuna, problema celorlalți a devenit mai importantă decât problema lor.

Într-un fel sau altul mâine o vom lua de la capat. În piesa aceasta proastă de teatru pe care o jucam cu toții.
Ne vom trezi dimineața, preocupați de a castiga bruma de bani necesară să mascheze nefericirea noastră profundă. Cumpărăm lucruri pentru că oameni avem tot mai puțini în suflet.
Și ne vom preface.
Că viata noastră, că familia noastră, că relatia noastră cu Dumnezeu este ceea ce trebuie sa fie.

Arde.
Iadul din noi s-a luminat mai bine ca oricând în aceste zile. Ura, indiferent de care parte a fost. Nepăsararea celor care au stat de-o parte ridicand din umeri, pentru ca nu e problema lor.
Blasfemia celor care au folosit Cuvântul Domnului pentru a-și justifica rugurile aprinse, uitând că Iisus a spus : „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
Am uitat că focul ar trebui sa incălzească suflete nu să le transforme în scrum.

Cred ca unica formă benefică de a arde este cea din iubire.
Să arzi, plin de pasiune, iubind pe cineva mai mult decât ai fost vreodată capabil să te iubesti pe tine.
Să traiesti alături de cineva daruindu-i zi de zi cea mai frumoasă parte din tine, să-l faci să-și dorească ca eternitatea să însemne o licărire din iubirea ta.
Caută-L pe Dumnezeu, dar nu fi zmintit să crezi că l-ai gasit doar printr-o rugă.
Credința nu este literă, credința este suflet.

Cine mai stinge ura din noi?

FOTO: Album personal.

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate

Echilibrul

787ae9ec9023a82f5aa7e4c1a64f73cb_XL

 

Ador umorul fin, inteligent în aceeaşi măsură în care urăsc grobianismul si vulgaritatea gratuită. Oamenii cu simţul umorului sunt oameni speciali, pentru ca au inţeles la timp că viata este prea mizeră pentru a o lua in serios. În aceeaşi măsura îmi displac oamenii care râd tot timpul, ca nişte clovni trişti. Zâmbetul nu poate fi folosit niciodată ca o mască colorată pentru a-ţi ascunde nefericirea.

Sunt momente cand imi place sa discut banalitaţi. Sau să tac. Cred că uneori tăcerea spune mai mult decât 100 de cuvinte. Asa cum sunt momente când mă pierd in discutii abrupte, poate prea principiale pentru lumea superficială în care traim.
Cred in echilibrul. In clipa nebună când dansezi râzând in ploaie şi în magia aceea când ţii pe cineva de mână încurajându-l sau oferindu-i un loc unde poate sa respire atunci când viata il sufocă.

Iubesc oamenii care se trezesc dimineaţa îndragostiţi. De frunzele arămii, de parfumul răvăşitor al cafelei, dar mai ales de partenerul lor. Ziua este un amalgam de momente bune si momente proaste. De zambet, de nervi, de clipe când ai strânge de gât pe cineva.
Ador oamenii ce nu văd nimic siropos în a începe ziua sarutându-şi partenerul pe suflet.

Cred in bărbaţii care stiu sa-şi etaleze masculinitatea atunci când trebuie. Protejând persoanele drage, devenind o punte prin care partenerul să simtă că poate zbura catre stele.
Visez la o lume în care sensibilitatea unui bărbat nu va mai fi privită ca o slăbiciune, in care un bărbat va sti când trebuie să se impună si când e suficent să-şi ţina persoana dragă în braţe stergându-i lacrimile.

Dacă cred în ceva cu toată fiinţa mea, cred in echilibrul.
Cred că sunt momente când trebuie sa îmbini sensibilitatea cu superficialitatea pentru a rezista. Când trebuie să fi puternic şi clipe când nu este  o umilinţă să-ţi recunosti slăbiciunile.
Aşa cum un copil trebuie să ştie să îmbine naivitatea si inocenţa copilăriei cu seriozitatea şi acumularea de cunostinţe, la fel şi un adult trebuie sa ştie când să poarte măşti si când să le lase jos.

12 comentarii

Din categoria Realitate