Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Publicitate

Nu pot trăi fără tine

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

Sărbători fericite!

Am început să scriu ca un mod facil de a-mi exterioriza sentimentele. Îmbrăcat în haina prăfuită a timiditații, introvertit până la ultima picătură de sânge, literele au devenit șevaletul sufletului meu.
Prizonier al unei iubiri imposibile, copleșit de probleme, am căutat în foaia albă din fața mea Gralul magic al eliberării
Aveam nevoie de unicorni si zâmbetul stingher al viselor pentru a nu mă prăbuși.

Nu mi-am imaginat vreodată că aș avea talent. Uneori recitesc textele și mă înfurie  erorile pe care le fac. Modul romantic în care pun in pagină gândurile mele este catalogat ca siropos de cei mai mulți dintre cei care le parcurg. Masculinitatea se măsoară în orele la sală și/sau limbajul agresiv vulgar, nu prin tandrețe și epitete.
Rătăcit printre litere rămâne un gnom pierdut intr-o lume străină.
Aș putea scrie și altfel. Cliseistic, adaptat la realitatea superficialului în care trăim.
Dar nu aș mai fi eu.

A fost un an greu pentru mine. Când credeam că nimic nu mă mai poate atinge, m-am prăbușit doborât de un upercut surprinzător venit de nicăieri. Această pagină, oamenii care s-au regăsit in poveștile mele, puținii prieteni care mi-au fost alături (cât de mult contează si un simplu: cum te mai simți) toate astea mi-au dat puterea să rezist.
Vă mulțumesc tuturor și…

Sărbători fericite!

Libertate

 

Dacă iubesc cu adevărat ceva la păsări este libertatea pe care noi am pierdut-o. Dependenți de saloane pentru ultima coafură în trend, de haine sofisticate și tehnologie, am devenit niște narcisiști preocupați doar de propria imagine. Am construit mașini din ce în ce mai performante, dar ne-am pierdut capacitatea de a zbura cu adevărat.
Obsedați de ideea de a ne îmbunătății frumusețea, într-o perpetuă competiție cu cei din jur, am încetat să ne bucurăm de simplitatea pe care celelalte vietăți din jurul nostru o au și frumusețea inegalabilă pe care ți-o dă naturalețea.

Fotografiile sunt făcute în Delta Dunării

Despre bărbați

Eram doar un adolescent când am început să consum alcool. În mintea mea necoaptă asociam bețiile cu masculinitatea.
Indiferent dacă era o petrecere sau doar o seară liberă, alcoolul era elixirul care te făcea bărbat.
Apoi am început să fumez. Nu asta face orice bărbat adevărat? Glume misogine, limbaj vulgar, bătăi prin cartier, toată tipologia clișeelor despre bărbați.
Nici nu conta dacă asta mă definea sau nu pe mine, doream doar să fiu bărbat.
Până intr-o zi…

Prins într-o relatie nepotrivită îmbrăcată intr-o rutină bolnăvicioasă și care dura de ceva timp, m-am trezit înșelat, culmea clișeelor, cu unul din prietenii din copilărie.
Reacția instinctuală, a tipului obsedat de tiparul masculului alfa care cere sânge pentru a-și satisface orgoliul, a fost de a-i înfrunta pe cei doi amorezi.
Atunci mi-am dat seama că genul acesta de masculinitate nu mă defineste și mă scald în ape străine.
În viață totul este, sau ar trebui sa fie, o alegere. Persoana de lângă tine, limbajul, comportamentul, toate țin de libertate și nu de modelele pe care ti le oferă societatea.

Când eram adolescent îmi doream atât de mult să devin bărbat. Unul rasat, puternic și invidiat de ceilalți.  Acum, privind în jurul meu, nu mai sunt atât de sigur că tipul acesta de bărbat mă reprezintă.
Atunci eram convins că un bărbat trebuie să fie puternic, să emane forță. Târziu am înțeles că un bărbat adevărat trebuie să găsească echilibrul între forță și sensibilitate. Să știe să îmbrățișeze și să mângâie suflete așa cum stie să se facă respectat.
Nu mai sunt atât de sigur că vulgaritatea, alcoolul, agresivitatea gratuită sunt tipologii masculine și nu sunt doar o poză a lipsei de educație, a unor frustrări triste venite din probleme emotionale si psihice nerezolvate.

Poate cel mai mult, trăsătura care-mi repugnă bărbatului contemporan, este posesivitatea. In jurul meu cunosc femei prizoniere emotional unor relații ratate. Este adevărat, nu sunt ținute în lanțuri, sunt alegeri asumate, dar dacă esti bărbat, asa cum năzui să fi, ai curajul să spui:
-Tu nu mai ești fericită alături de mine, tu meriți mai mult decât să împărțim aceeași casă, poate că în acest moment al vietii altcineva iți poate oferi mai mult. Sentimental, emoțional, sexual. Hai să nu să ne complacem intr-o rutină bolnavă.

Nu asta ne-ar face cu adevărat bărbati? Asumarea unui eșec? Curajul de a dărui cuiva liberatea de a fi fericit fără noi oricât de tare ne-ar durea asta?