Ana

84193268_2680343172020383_7367601184619626496_o

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

6 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Fără categorie, Ganduri, Realitate, umanitar

Drumul de la divinitate la rațiune

84291687_10221338498150742_3534164713401221120_n

În momentul în care te prăbușești, când totul în jurul tău se transformă într-o pulberă gri care te sufocă, instinctiv ridici privirea în sus căutând mistic o rază de speranță.
Neputința trezește în noi cele mai întunecate temeri, căutând în inexplicabil o fereastră să evadăm din realitatea care ne copleșește.
Sunt cicatrici ale căror sens le înțelegem doar atunci când nu ne mai putem vindeca.

Problemele repetate de acasă și de la job crestase atât de adânc în sufletul ei încât avea momente când își dorea să rămână prăbușită, incapabilă să își mai dorească să se mai ridice..
Singur, un ultim zid în fața valurilor ce o loveau neîntrerupt, am găsit în frumusețea pasiunilor ei, în talentul și iubirea ei pentru frumos, unicul remediu împotriva otrăvi ce o ucidea puțin câte puțin.
Așa a apărut floarea, o pictură abstractă, făcută din pix, o strălucire mistică al cărui sens l-am înteles mult mai târziu.

Acolo, pe scaun, vocea doctorului părea venind dintr-o altă lume. O lume unde sensul cuvintelor simple părea acum de neînțeles.
-Biopsia arată că ai o formă de cancer extrem de agresiv, va trebui să…
Nu am putut asculta până la sfârșit. M-am ridicat si am năvălit pe culoarele spitalul, fugind de o realitate ce mi se părea inacceptabilă.
Imi venea să urlu, să mă strivesc de unul din pereți, sperând că e doar un vis și mă voi trezi în patul meu, transpirat, după un coșmar îngrozitor.

Nu, nu era un vis, iar tot ceea ce credeam eu că știu, că înțeleg despre ceea ce simte un om ajuns în situația asta, era total diferit.
Căutând refugiul în divinitate, acolo în fața chiliei unde își petrecuse ultimii ani din viață părintele Arsenie Papacioc, încetasem să mai cred în miracole.
Apoi am văzut-o…
Coperta aceea de carte, una din cărțile preferate ale părintelui…și floarea.
Floarea aceea abstractă, unică, pe care ea o desenase pentru mine în urmă cu trei ani. După o vitrină de sticlă, irațional, ca un număr de magie cu divinitatea, un desen al cărui sens îl cunoșteam doar eu si ea, părea o șoaptă dintr-o altă lume care îmi spune că va fi bine.

Cum este posibil ca cineva să deseneze cu trei ani înainte o floare al cărui sens ajungi să-l înțelegi într-un moment de cumpănă și mai ales cum pot fi identice două hârtii de la doi oameni diferiți ?
Ce este mistic si ce este rațional în viața noastră? Cum poți explica lucruri ce nu pot fi explicate?
Ne certăm cu Dumnezeu arunci când ne rătăcim, dar cumva, tot prin divinitate întâlnim oameni care ne ajută să găsim drumul.

7 comentarii

Din categoria Ana, dragoste

Vrajă

82801757_10221296560022315_4623254083342434304_o

Dansa nebună în piața aceea sărăcăcioasă de la pereferia Havanei. Chipul ars de soare a celor doi cubanezi trubaduri contrasta puternic cu cenușiul părului ei, rochia scurtă, și ghetuțele cu mesaje sexi. Două lumi diferite unite de sunetul muzicii.
Lipită de piciorul mamei sale, o fetiță de 6-7 ani privea sedusă spectacolul poznaș al zănaticii de lângă mine.

Zâmbind, unduindu-și șoldurile provocator s-a apropiat și m-a luat ușor de mână. Nu am fost niciodată un bun dansator, dar în preajma ei, cuprins de vraja a tot ce înseamnă aburul pasiunii, am învățat să nu spun niciodată nu și să învăț să mă bucur chiar și de lucrurile pe care le fac mai stângaci.

Părea ireal. Dansul, oamenii care se opriseră să ne privească, soarele ce-i mângâia ochii de un verde perfect, tărâmul acela străin pe care pașisem pentru prima dată și unde ne simțeam atât de bine.
Nonconformiști, pe alocuri imaturi, păstrând vie nebunia aceea primară pe care orice relație o are, povestea noastră a fost întotdeauna una atipică și pentru că nu am renunțat niciodată la sîmburele de vrajă care ne-a ajutat să ne descoperim.

O priveam cum își mișcă capul în ritmul chitarelor, râzând zgomotos. Dumnezeule cât de frumoasă era! Nătâng, încercam să-mi sincronizez pașii cu ai ei, dar nu reușeam deloc, făcând și mai amuzant gestul nostru.
Acolo, la mii de kilometri de normalitate, tot ceea ce conta era zâmbetul ei și frântura aceea de clipă fericită.

Nu există relație perfectă pentru că nu există iubire perfectă. Avem zile bune și zile proaste. Ceea ce face diferența este felul în care ne raportăm la uzura firească oricărei relații. Dacă o privești ca o normalitate sau…
ca pe un gol pe care trebuie să-l umpli rapid cu ceva până nu surpă totul în jurul tău.
Normalitatea într-un cuplu este otrava ce rămâne după ce a dispărut orice urmă de vrajă.

Dansa.
Întregul univers dansa în jurul ei.

sursa foto: Pixabay

8 comentarii

Din categoria Fără categorie

Despre prietenie, cu dragoste

Ai avut vreodată senzația că te ști cu cineva de-o viață deși abia l-ai cunoscut cu câteva minute înainte? Că nu trebuie să-ți cauți cuvintele atunci când vorbești și totul vine simplu, firesc, de cele mai multe ori completându-vă unul pe celălalt?
A existat cineva în viața ta care să-ți spună : – sună-mă la orice oră din zi și din noapte, nu mă deranjezi niciodată?

Despre prietenia adevărată s-a vorbit mult.
Idealist până la ultima picătură de sânge nu am să înghit niciodată mizeriile motivaționale care doresc să ne transforme pe toți în niște vampiri narcisiști care se hrănesc cu virusul iubirii de sine dusă la extrem. Suntem cu toții parte dintr-un mecanism complex în care fiecare rotiță are importanța sa.

Singurătatea nu are nimic nobil în ea. Un om care nu are pe cineva în viața lui pe care să-l poată suna în miez de noapte pentru orice nerozie, este un om îngrozitor de trist.
Iubește-te pe tine doar atât cât să te descoperi, să te înțelegi, în rest dăruiește iubire celor din jurul tău pentru că e unicul mod prin care vei fi complet.

Ce-am fi fără prieteni? Fără amintiri ? Fără momentele în care ne-am rătăcit si cineva a fost acolo pentru noi?
Ce-am fi fără clipele când am râs cu lacrimi alături de cineva drag sau de timpul pierdut pentru a filozofa pe teme existențiale?
Da, poți trăi doar clipa, așa cum spun mulți, dar fără trecut, fără amintiri, fără prieteni de suflet, ești doar o umbră fără sens.

Aristotel vorbea de trei feluri de prietenie:
-Prietenia de necesitate, cea de plăcere și cea „perfectă”, a oamenilor care îsi doresc unul altuia binele.
Dintre toate doar ultima își merită numele și rezistă.
Tu ce fel de prieteni ai în viața ta?

Despre prietenie cu dragoste.

10 comentarii

Din categoria Fără categorie

Nu pot trăi fără tine

82159169_2628752713846096_769091916724699136_o

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

14 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate