Arsita

canicula

Inabusitor de cald.
Pentru o clipa, Allan simti ca se sufoca, trase aer in piept, dar tot ceea ce simtea era arsita ce-i matura sufletul. Era cumplit.
Camasa cu maneci lungi, pantaloni la fel de lungi sporeau senzatia ca totul arde in jurul lui, iar el nici macar nu-si permiea luxul de a se imbraca lejer.
Inota prin oceanul de foc, pierdut, cu gandurile zburand aiurea. Poate la Ana, poate nicaieri.
Caldura asta infernala, lipsa ei, totul era un cosmar.
Macar daca ar sti ca ea este bine.
Scoase telefonul din buzunar, privi la poza ei si tasta repede : esti ok? Te descurci cu caldura asta?
Ramase blocat cateva minute privind la ecran.
I-a promis.
I-a promis ca va tacea, ca-i va oferi linistea pe care si-o dorea. Mesajul lui.
Da, mesajul lui o va deranja. Il sterse grabit, fara sa stie daca proceda bine sau rau.
Ce mai conta.
Simtea capul cum ii vajaie ingrozitor si o ameteala straina dansa nebuna in jurul. Trebuia sa se aseze putin. Caldura, stresul din ultimul timp, toate aproape ca-l doborasera.
Se prabusi pe banca si isi lasa capul pe spate.

Era pe o podea, nu-si amintea ce cauta acolo. Prabusit intr-o camera necunoscuta, cu un mobilier pe care nu-l putea distinge clar.
Isi amintea doar chipul ei extrem de aproape de el. O privea si se simtea pierdut in frumusetea ei.
Parul ravasit, fara ochelari, toate faceau ca ochii ei minunati sa-i apara in toata splendoarea lor.
Se ascundeam de ceva, de cineva?
Habar avea.
Privea pielea ei creola, pistruile de pe gat si tot ceea ce-si dorea era sa o atinga. Dar ii era atat de teama.
Realiza ca este doar un vis, dar cu toate astea ii era atat de teama.
Pare o nebunie, dar era ingrozit de gandul ca nu va sti sa o sarute.
Sute de intrebari ii treceau prin minte, se gandea cum ar putea sa-o faca pentru a fi perfect, cand, ea s-a apropiat si i-a atins usor buzele cu buzele tale.
S-a indepartat putin, apoi l-a sarutat inca o data. De data aceasta cu o pasiune de care nu o credea in stare pe Ana. Parea flamanda de buzele lui, era o dorinta a secole de asteptare
Buzele ei se jucau cu ale lui, atingerea lor era ca o ploaia de vara ce racoreste sufletul.
Si teama disparuse.

– Hei, domnul, totul e in regula ?!
Prin ceata deasa vazu chipul pustiului in fata lui.
Evident ca-si pierduse cunostinta. Era pentru prima data cand i se intampla asta. Poate de la caldura, poate de la stres.
Nu mai conta.
– Da, sunt ok, am atipit putin, sopti cu vocea stinsa, Allan.
Multumesc mult.
Stia ca nu este bine. Trebuia sa-si revina, sa ajunga acasa
Incerca sa se ridice dar se prabusi inapoi.

Era in pat. gol.
Simti parul Anei cum ii mangaie bratul si incerca sa-si dea seama daca este un alt vis sau este real.
Il privea.
Ochii ei asimterici, inebunitor de frumosi, il priveau fix ca si cum ar fi dorit sa-l tintuiasca de perna aceea.
-Ce se intampla cu noi, Allan? Ce se intampla cu mine, cu tine, cu povestea noastra in care amandoi am crezut atat de mult?
O privi. Era atat de calda. Nimic din furia si inversunarea din ultimul timp. Era din nou ea, Ana de care se indragostise.
Ce sa-i spuna? Ca nici el nu intelege unde si-au pierdut amandoi inocenta si cum au devenit un cuplu care se scalda intr-o rutina bolnavicioasa, asa cum erau cumplurile de care ei radeau.
Cum au ajuns sa se certe din orice, sa-si reproseze orice, sa se piarda in hartuieli mici si fara sens, in reprosuri reciproce si discutii ce nu-i reprezenta pe nici unul din ei?
Simti degetul ei cum se plimba pe conturul unei pete, apoi vocea ei sopti cu un glas extrem de balnd:
-Iubitul meu ascuns, de ce nu ma poti iubi asa cum sunt eu?
Stiai de atunci cand te-ai indragostit de mine ca sunt diferita, ca sunt incapatanata, orgolioasa. De ce nu poti sa ma iubesti pur si simplu, fara intrebari, fara sa incerci intotdeauna sa diseci totul in 14 sa intelegi, sa scormonesti in sufletul meu?
Iti amintesti cand ti-am spus ca te iubesc asa cum ma iubesc pe mine? Uneori mai mult, alte ori mai putin? Te iubesc atat de mult Allan, dar nu-mi cere sa ti-o arat in fiecare zi, in fiecare clipa, intelege ca uneori ma retrag in carapacea mea si nu-mi doresc decat sa stau acolo singura si atat.
Nu tu esti vinovat, nu trebuie sa te sperii ca un iepure fricos, nu mai incerca ca un prostut sa bagi manuta sa ma scoti din carapacea mea.
Allan, te iubesc fricosule, dar iubeste-ma si tu asa cum sunt.
Ciudata.
Nu-mi spuneai tu ca sunt tacanita ta? De ce nu vrei sa ma iubesti asa? De ce in loc sa ma ti de mana, te pierzi in discutii fara sens, in texte care nu ne fac bine niciunuia dintre noi.
Dalmatianul meu drag, esti barbatul care m-a facut sa visez din nou, imi esti atat de drag, dar uneori parca esti un iepuras speriat. De ce-ti este teama ca ma pierzi, daca ti-am spus ca vei fi al meu toata viata? Nu ai incredere in promisiunile mele?
Buzele ei imi saruta usor conturul gurii, aluneca pe gat, apoi isi lasa usor capul pe pieptul meu.
-Ana, nu este vorba de teama. Este vorba de echilibru. Crezi ca eu nu stiu, nu inteleg cat de greu iti este. Problemele de la munca, de acasa, completate de cele de sanatate, sunt un Everest de durere ce sta pe umerii tai. Inteleg asta, Ana.
Inteleg chiar si faptul ca uneori nu ai chef sa vorbesti cu mine. Cu nimeni. Tot ce-mi doresc este un echilibru.
Un echilibru intre zilele in care nu ai chef sa spui nimic si zilele in care reusesti sa-mi aduci linistea facandu-ma sa inteleg ce se intampla.
Ana, tu realizezi ce este in sufletul meu cand afara sunt 40 de grade si eu nici macar nu stiu daca esti bine?
-Acum nu pot, Allan. Te iubesc, dar acum nu am acest echilibru. Ma poti iubi asa cum sunt? Ma poti iubi ca sunt o magarita? Ma crezi ca te iubesc si inca visez la casuta aceea a noastra pe malul raului? Ma crezi ca am momentele mele cand visez cum vom colinda lumea fericiti ?
Dar nu pot acum.
Stiu ca trebuie sa iau niste hotarari, sti cat imi este de greu, iar faptul ca tu ma presezi, ma certi si uneori imi reprosezi lucruri, nu ma ajuta deloc.
Stiu ca-ti cer mult, stiu ca poate este prea mult chiar si pentru tine, dar daca sunt acea iubire de care vorbeai, iubeste-ma asa cum sunt.
Asa cum sunt acum.
Maine poate voi fi altfel. Sau poate nu. Dar azi am nevoie sa ma iubesti in tacere, in liniste, fara intrebari, fara reprosuri, fara sa-mi tot spui ca te ranesc. Tu crezi ca eu nu stiu ca te ranesc? Nu-mi jigni inteligenta.
Dar acum…
Acum atat pot, iubitul meu.
Isi intoarse capul usor si-l saruta pe piept.
Buzele ei moi s-au lipit usor de pielea lui.

-Hei, domnu! Va amintiti ceva?
Deschise usor ochii. Era pe o targa, iar de piept avea lipite niste ventuze, probabilul de la holterul EKG.
Ridica privirea confuz.
-Domnule, cum va numiti? Aveti pe cineva pe care sa sunam, sa-l anuntam?
Se gandi la ea. A promis ca nu o va cauta.
-Nu, nu am pe cine. Am sa-mi revin. O sa ne revenim.
Arsita era inca atat de puternica.

Un comentariu

Din categoria Fără categorie

Liniste

627x0

Privea pierduta in punctul acela fix de minute bune.
Ecranul telefonului, inca aprins, arata 3.34, o ora in care linistea noptii era atat de placuta.
Liniste.
Cat de mult isi dorea ca linistea sa o acopere ca un val nevazut ce ineaca zgomotul intr-o maree nevazuta. Tot ceea ce se intampla in viata ei, de luni bune, stresul, certurile nesfarsite cu Ler si Allan, problemele de la job. Toti doreau ceva de la ea, toti ii cereau ceva, avea impresia ca intreg universul se trezise brusc si dorea o particica din ea.
Obosise.
Obosise sa se prefaca ca este bine, obosise sa zambeasca, tot ce-si dorea era un ocean nesfarsit de liniste care sa o acopere, sa nu existe decat zgomotul propriilor ei ganduri.
Doar putina liniste. Oare cerea prea mult?
O lacrima ratacita aluneca grabita pe obrazul Anei.

Ridica telefonul si lumina ecranului ii contura fata.
Privi mesajul de la Allan. Din nou sute de litere dansau in fata ei cerand explicatii.
De ce?
Citi acest “de ce” de cateva ori si renunta. Ii era imposibil sa citeasca pana la capat. Din nou ii reprosa tacerea, din nou ii reprosa ca nu-i raspunde.
Sa-i raspunda, ce?
Cand nici ea nu stia ce se intampla. Cand totul era o nebunie in viata ei, in sufletul ei. Sa-i vorbeasca despre ce este acasa? Despre haosul care a reusit sa o doboare. Despre temerile ei, despre nelinistile ei, despre presiunea pe care o simte aici, la job, aproape peste tot.
De cateva ori a incercat sa-i vorbeasca. Sa-i spuna sa nu o mai preseze macar un timp cu intrebarile. Sa aive incredere in ea si sa astepte.
Dar a fost imposibil.
Uneori il intelegea. Stia ca nu o face din rautate. Isi facea griji pentru ea, iar faptul ca nu era acolo, umbra in care traia, il facea sa-si doreasca sa stie cat mai multe despre ea.
Doar ca ea era epuizata.
Sterse mesajul, fara sa-l citeasca pe tot. Ce mai conta…
Lasa telefonul pe perna si asculta cu atata placere linistea din camera.
Era o muzica atat de frumoasa.

Era pe o plaja pierduta. Marea era de un verde straniu, extrem de transparenta. Nisipul fin al lagunei se distingea atat de bine. O briza placuta ii mangaia parul.
Citea. Nu putea distinge numele cartii, dar era un volum gros.
Apoi privi in jur.
Era singura.
Era clar un vis, dar linistea aceea, marea, briza mari, departe de tot haosul din viata ei, pentru prima data dupa mult timp, Ana zambi fericita.
Da, era doar un vis. Ei, si?
Aici nu mai trebuia sa raspunda la mesaje, aici nimeni nu o mai intreba de ce ai ajuns la ora asta, unde este opisul acela, aici doar doi pescarusi in departare, pluteau nepasatori de tot si toate.
Inchise ochii si clipocitul apei ce imbratisa nisipul era tot ce auzea. Ciudat, mirosea a flori. Nu putea sa-si dea seama de unde, dar putea jura ca simte parfumul florilor, imbinat cu cel al marii.
Deschise ochii si privi la carte. Era cartea daruita de Allan.
Era pentru prima data cand el nu era in visul ei. Poate ca era atat de obosita, era atat de epuizata incat isi dorea acest colt ireal de lume, aceasta liniste, mai mult decat dorea orice altceva pe lumea asta.
Apa marii ii gadila calcaiele, in timp ce ea privea pescarusii ce dansau acum chiar deasupra ei. Ar fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc. Sa se poata hrani cu aceasta liniste luni si luni de zile.
Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Incredere.

15800588_10211458918727431_4676696096193027656_o

Unul din citatele remarcabile ale spiritualitatii, enuntat de Pascal spune ca :
„Daca Dumnezeu nu exista si tu ai crezut in El, nu ai pierdut nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu ai crezut in El, ai pierdut totul!”
Cred ca acelasi citat este universal valabil si atunci cand vorbim de incredere.
Daca ai incredere intr-un om si el te dezamageste, atunci nu ai pierdut nimic, omul acela nu merita increderea ta. Dar daca nu ai incredere intr-un om care merita asta, atunci ai pierdut totul.
Increderea este de departe trasatura ce deosebeste oamenii.
Intunericul se construieste pe lipsa de incredere, lumina pe iubire.
Fara incredere nu exista iubire.
Uneori mi se spune ca am prea mare incredere intr-un anumit om.
Asa este.
Atunci cand investesc increderea in cineva, nu pot lasa ca mici frimituri negre de neincredere sa ma macine tot timpul.

Cu mult timp in urma am avut o relatie complicata. O relatie presarata cu tradari, infidelitate si multa minciuna.
Nu putini au fost cei care m-au acuzat de o naivitate vecina cu prostia.
Poate, dar eu vad lucrurile altfel.
Am daruit unei persoane increderea mea. Nu cred ca acea persoana s-a comportat asa pentru ca eu am avut incredere in ea. Eu cred ca indiferent de atitudinea mea, ea s-ar fi comportat la fel.
Nu cred ca am pierdut ceva in toata aceasta poveste. Un om care nu stie sa aprecieze increderea nelimitata ce i se ofera, defapt nu merita nimic.
El se tradeaza pe insusi, pe cel care i-a oferit increderea si lucrul acesta m-ai devreme sau mai tarziu va avea repercursiuni asupra vietii lui.
Niciodata nu am regretat si nu voi regreta ca am avut incredere in acea persoana.
Dezamagirea si durerea pe care o ai, atunci cand cineva iti tradeaza increderea, este, cel putin pentru mine, mult mai toleranta decat sa traiesc zi de zi alaturi de cineva punandu-mi intrebari, scormonind sau indoindu-ma de acea persoana.

De ce toate aceste randuri?
Pentru ca intr-o societate care incurajeaza individualismul cu orice pret si competitia de dragul competitie, traiesc strania senzatie ca ne indreptam cu toti spre paranoia.
Intr-o lume in care informatia, datorita internetului si retelelor de socializare, a devenit accesibila tuturor, cu cat stim mai multe, cu atat ne temem mai tare.
Nu mai avem incredere in colegi, in persoanele de langa noi, in sistem, defapt mai in nimic.
Contestam biserica, sistemul de sanatate, de justitie in afara de noi insine nu prea mai avem incredere in nimic.

Ana a zambit mirata cand i-am spus ca am increderea in ea ca un nebun.
Intr-o societate in care nimeni nu mai are incredere in nimic, pana si o altfel de declaratie poate fi privita cu neincredere.
Ne temem ca vom fi dezamagiti daca avem incredere in cineva. Eu nu.
Este naivitate din partea mea?
Poate.
Dar cum as putea sa scriu, sa citesc o carte sa ma bucur de cateva clipe de fericire daca tot timpul as sta sa ma indoiesc ca persoanele in care cred ,sunt asa cum cred eu ca sunt?
„Daca Dumnezeu nu exista si tu ai crezut in El, nu ai pierdut nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu ai crezut in El, ai pierdut totul!”

9 comentarii

Din categoria Fără categorie

Despre ingeri si eroi

Acest text este dedicat unei persoane extrem de dragi:

ingeri-800x600

 

Azi.
Azi cerul nu este atat de senin cum il vedem noi. Sunt si nori ce aduc lacrimi. Doar tu ii vezi. Nu si noi.
Stiu ca iti este dor. Dar nu stiu cum este. Doar tu, ascunsa intr-un loc unde sa nu te vada nimeni, rasfoiesti amintirile, cautand, cumva sa-ti ostoiesti dorinta de-al avea langa tine.
Stiu ca iti este atat de dor incat toate lacrimile din lume nu pot spala durerea ta, dar nu stiu cum e.
Nu stiu si pentru ca nu stiu, nimic din lumea asta nu ma poate face sa inteleg trairile tale

Nu stiu cum este sa fi erou pentru cineva.
Pentru ca el a fost eroul tau.
Fiecare amintire, fiecare gand este o pagina din fiinta ta, un capitol de istorie in care eroul tau a invins raul.
Eroii nu mor niciodata. Ei nu pot fi invinsi niciodata. Raman acolo, dincolo de perceptia noastra si ne protejeaza.
Nu doar personajele din benzile desenate sunt invincibili. Oamenii in care credem noi, cei care sunt sau nu mai sunt, dar care ne protejeaza intotdeauna…si ei sunt invincibili.
Ei reusesc intotdeauna.
Iar el, mai mult decat toti ceilalti, a reusit.
Tu esti universul creat de el. Poate cel mai minunat univers. Tu esti si luceafar si luna si praf de stele.
Tu esti….viata.
Viata pe care a creat-o el.
Continuă lectura

8 comentarii

Din categoria Fără categorie

De ce aleg sa ma pierd printre litere

19989729_10213418890405498_302046396155565037_n

Privesc de 10 minute o linie ce ticaie intermitent pe ecranul din fata mea.
Este doar o pagina alba si un punct ce danseaza enervant.
Incerc sa scriu ceva, dar gandurile sunt departe, pierdute prin locuri pe care nici eu nu le cunosc.
Sunt aici si totusi nimic din mine nu se regaseste in praful camerei.
Inchid ochii, incerc sa tastez ceva, apoi sterg repede speriat de propriile mele ganduri.

As vrea atat de mult sa fiu suparat, furios, dar nu simt nimic…
Poate ca este o problema cu mine.
Incapacitatea mea de a intelege realitatea asa cum este ea si vesnica dorinta de a trai intr-o lume paralela in care copacii vorbesc, florile se indragostesc, iar oamenii sunt diferiti.
Imi lipseste atat de mult aceasta lume fantastica.
Imi lipsesc oamenii ce danseaza cu vise, ce accepta realitatea dar stiu sa-si construiasca si o gradina a lor imaginara, acolo unde planteaza si ingrijesc tulpini de vise.
Poate chiar iluzii.
Imi place sa imi imaginez cum se trezesc dimineata si le uda cu grija, cu dragoste si cu gingasie.
Imi lipsesc pentru ca in realitatea de zi cu zi, cenusa individualismului, mutileaza suflete si vieti. Si atunci ma ascund ca un copil imatur, incapabil sa accept realitatea, in spatele literelor.

Mult timp am considerat lipsa dorintei de a relationa, de a socializa doar de dragul de a socializa, ca un defect, o timiditate cronica, o trasatura accentuata a firii mele introvertite.
Apoi am observat ca nu am nici o problema de a comunica cu oamenii ce au o anumita sensibilitate. Stabilesc cu atata usurinta legaturi cu oameni visatori si onesti, oameni ce nu pun niciodata la inceputul unei fraze: “EU vreau”
In lumea ireala, in textele mele, in visele mele, fiecare personaj pune fiecare persoana din viata lui, fiecare floare din viata lui, fiecare pom sau piatra din lumea asta, mai presus de el.
Pentru ca acolo, in lumea in care oamenii planteaza tulpini de vise, tot ce au oamenii mai drag este universul din viata lor.

Acum multi, multi ani, am inteles ca ma amagesc. Ca sunt naiv sa-mi imaginez ca toate acestea ar fi posibile in viata reala. Si atunci m-am ascuns in litere.
Imi este mai usor.
Este modul meu de a evada din realitate si a creea o lume paralela in care dragostea, pasiunea si increderea sunt parti din fiecare individ.
De fiecare data cand sunt ranit, cand ma lovesc de realitatea cinica si dura a vietii, tac si imi iau la subrat tastatura, fugind in lumea mea.
O vreme am luptat si eu.
Acum ceva timp eram atat de convins ca pot schimba lumea.
Sau macar o parte din ea.
Credeam ca daca le explici oamenilor ca egoismul, individualismul, lipsa de empatie cu cei pe care-i ranesti este o greseala, ei vor intelege si vor regreta, schimbandu-se.
Ce copil naiv eram pe atunci.
Oamenii nu se schimba. Pentru ca pentru ei aceasta este realitatea.
Lumea aceasta in care doar tu contezi, lumea in care binele tau iti da dreptul sa faci orice pentru a-l obtine, este defapt viata noastra de zi cu zi. Continuă lectura

6 comentarii

Din categoria Fără categorie

Povestea micului soldat

Ratacit printre litere

15qp2eg

Colbul drumului ma urmarea tacut sub pasii apasati ai bocancilor militari. Putin obosit de drumul istovitor, dar nerabdator sa-mi revad familia dupa 10 ani de razboi, narile incepeau sa adulmece aerul unic al livezii de ciresi de la marginea satului.
Atatia ani de departare si mirosul a ramas acelasi.
Ridic cu o mana poarta de lemn si pasesc in curte putin surprins ca Max nu-si face aparitia. Latratul lui era parte a decorului arhaic, aparent indispensabil, al curtii parintesti.Speram sa ma joc putin cu el pentru a mai estompa din emotile care ma dominau ca un demon absolut.
– Albert! Strigatul mamei aproape ca a reusit sa ma sperie. Nu am reusit sa ma intorc pe deplin si deja mama era in bratele mele plangand coplesitor.Din pragul usii tata ne privea cu niste ochi blanzi incercand,totusi, sa pastreze mina unui om puternic.
In cateva ore vestea revenirii micului soldat a…

Vezi articol original 2.351 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Aniversarea

Ratacit printre litere

cina_romantica_acasa_large_lightbox

 

Trecusera zeci de minute de cand priveam pierdut, intr-un punct nedefinit, pe fereastra din fata mea. Chipul meu, proiectat de lumina lumanarilor ce ardeau de atata timp pe peretele din spatele meu, reflecta perfect starea in care zaceam de cateva ore.
Nici nu stiu daca era tristete sau doar o crunta resemnare, un sentiment straniu ca eu sunt cel vinovat pentru ca ma pierd in vise romantice.
Imi torn inca un pahar din sticla de sampanie din fata mea, cateva bule sar pe petalele de trandafiri, dar arunc nervos paharul pe masa, varsandu-l pe ecranul telefonului ce se inapatana sa ramana stins de atatea ore.
Prin fata mea se derulau cu repeziciune toate evenimentele acestei zile ciudate.

Am avut o noapte agitata.
Era aniversarea noastra de 17 ani, iar Ana trecea printr-o perioada extrem de dificila.
Actualul loc de munca se dovedise a fi un cosmar, chiar daca ea…

Vezi articol original 1.733 de cuvinte mai mult

3 comentarii

Din categoria Fără categorie

Just another day

Pentru ca a trecut exact un an de la acest articol si pentru ca evident ca Ana a mai intinerit cu un an :
La multi ani, micuta mea Ana!
Te iubesc!

Ratacit printre litere

13529020_10209695468762284_8966044572466313528_n

 

O raza rebela de soare dansa timid pe fereastra din fata mea. Negurile noptii refuzau sa cedeze lupta cu inca neputincioasele brate ale batranului zeu.
Nu cred ca dormisesem mai mult de o jumatate de ora toata noaptea.
O priveam bland cum dormea atat de adanc.
Chipul ei frumos avea atatea trasaturi pe care le-am adorat din prima secunda in care am vazut-o. Ochii mari, blanzi, ca a unui copil. Buzele carnoase, extrem de atragatoare, linii atat de frumos conturate pictate de Divinul Creator.
O suvita de par colinda ratacita pe obrajii ei.
Am atins-o usor cu varful degetelor, lipind-o de prietenele ei.
Intotdeauna am adorat parul Anei. Avea o calitate extraordinara. Oricum l-ai fi asezat, orice ai fi facut cu el, reusea sa-si pastreze o forma aproape perfecta.
O priveam, obosit dar fericit, fara sa ma apropii prea mult pentru a nu deranja trandafirii de pe perna ei…

Vezi articol original 3.592 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Portret din puncte

desenele-in-creion-care-prind-viata-ramon-bruin_9

 

 

PUNCTUL 2

Rezumat Punctul 1

Portret din puncte (link)

Ma straduiam sa par indiferent, sigur pe mine si sa te tratez ca pe orice invitat care dorea sa plece.
Dar totul in jurul meu se invartea. Inima iesise demult din piept, gonind nebuna prin camera, tamplele imi zvagneau si nu cred ca am avut puterea sa rostesc doua cuvinte.
Erai imbracata intr-o rochita in dungi iar sarutul tau pe obraz a fost alinarea mea pentru jumatate de viata.
A fost prima si ultima data cand am fost atat de aproape de tine. Inainte sa dispari.
M-au urmarit mult ochii tai. Obositi, asimetrici, aveau ceva in ei de care nu am reusit sa scap niciodata. Chiar si azi, cand am vazut fiecare particica din tine, ochii tai ma tulbura asa cum nu cred ca exista ceva pe pamantul asta.
In seara aceea am inteles ca intreaga mea viata te voi iubi in tacere.
Iar tacerea s-a asternut peste noi aproape 25 de ani.

Cand eram copil, in unele duminici, bunicii ne duceau in targuri pline de praf unde aveau loc balciuri. Oameni simpli, praf mult, nimic din stralucirea si fastul zilelor noastre.
Mergeam cu o caruta cu roti de lemn, de multe ori desculti, bucurandu-ne de un bat cu vata de zahar sau cei mai curajosi, de a se da in lanturi.
O lume diferita de lumea noastra de acum.
Eram inca un copil cand intr-unul din balciuri, am intalnit un om care te privea si cu un creion atat de uzat incat ramasese doar un ciot si iti picta chipul.
Pentru mine a fost minunea copilariei mele.
Un creion, o coala si un om talentat.

In seara cand m-ai sarutat pe obraz si ai plecat, disparand apoi cu totul din viata mea, cumva ai agatat in sufletul meu un tablou pictat cu un ciot de creion de acel mester talentat.
Mi-am trait viata purtant in sufletul meu, intr-un colt doar de mine stiut, chipul tau desenat cu carbune, intr-un balci prafuit de tara.
Doi copii, murdari de noroi, plini de vata de zahar pe buze, care se bucurau fericiti de o duminica minunata si in care fetita acceptase sa fie pictata de dpmnul acela cu ciotul de creion.
Dupa 26 de ani te-am regasit. Desi nu te pierdusem niciodata.
Fetita aceea nebuna din balciul acela de tara se transformase intr-o femeie superba.
Poate ca Dumnezeu a hotarat ca acel portret al nostru, pe coala aceea de hartie merita mai mult.
Merita mai mult decat alb si negru. Merita culoare.
Iar noi doi am adaugat culoare chipului acela alb negru facut din puncte.
Noi doi am hotarat ca viata noastra este a noastra si ne-am inramat sufletele impreuna, intr-o poveste cu parfum de trecut.

Pentru multi din cei ce citesc acest blog, pare ca povestea noastra a fost perfecta.
Dar nu a fost perfecta.
A fost a noastra.
Cu mii si mii de puncte, de cuvinte, de mesaje scrise. De lacrimi si fericire. De dorinta si remuscari. Povestea noastra nu a fost un tablou de Grigorescu. Povestea noastra a fost o coala alba, prafuita, pictata de un pictor anonim cu un ciot de creion.
Iar acel domn necunoscut, a facut din noi doi, din gandurile si visele noastra un portret.
Un portret a doi oameni ce au crezut in naivitatea lor ca dragostea inca mai poate schimba destine.
Multi m-au intrebat, din cunoscutii mei, cine este Ana.
Cine esti tu, Ana?
Spune-le tu…cine esti? Cine este femeia din spatele povestilor mele?
Un chip pictat in creion.
Milioane de puncte adunate intr-un portret al unei femei diferite. O femeie ce nu a incetat niciodata sa viseze la lanturile din vechile balciuri si sa spere ca intr-o zi va zbura din nou in ele, o data cu visele si speratele ei.
Cine este, Ana?
Ana este orice femeie care iubeste filmul, ce iubeste sa citeasca, sa se identifice cu personajele si sa citeasca de trei ori o carte, doar pentru ca-i place foarte mult. Ana este orice femeie care nu crede ca varsta impune reguli, orice femeie ce a ramas un copil, ce nu a incetat niciodata sa iubeasca sa se joace. Sa seduca si sa se indragosteasca atunci cand inima ei simte ca zboara.
Orice femeie ce uraste rutina si plafonarea in steorotipul unei familii clasice.

Imi amintesc si acum chipul pictorului acela necunoscut din copilaria mea. Intr-un loc plin de zgomot, de atmosfera specifica balciului rural, el era diferit.
El creea ceva.
Ochii lui putea sa vada ceea ce noi nu puteam.
Intrega mea viata m-a urmarit chipul tau. Chipul tau din ziua in care te-am vazut pe scarile acelea rulante de la metrou dupa 25 de ani de tacere.
Cumva, ceea ce este scris sa se implineasca trebuia sa se implineasca.

Dupa orele pranzului, bunicii ne urcau in caruta ponosita cu roti de lemn si o luam usor spre casa strabatand zeci de kilometri pana la satul nostru. In caruta, cei cativa copii, ne bucuram de darurile cumparate.
Nimic extravagant, nimicuri pentru copii de azi.
Un fluier cu bila, poate cu mult noroc un soricel din acela cu ata.
Dar eram atat de fericiti.
Acum, dupa atatia ani, ma simt la fel ca in caruta copilariei mele.
Fericit. Nu stiu exact ce am, dar ceea ce am, pentru mine este fericirea pe pamant.
Chiar daca eu nu am nici macar un sfert din ceea ce au toti ceilalti, chiar daca chipul tau din creion nu este o pictura de Grigorescu, zambetul tau este acel soricel cu ata la care am visat copil fiind.
Prin norul de praf pe care-l lasa caruta in spatele noastru, eu strang atat de tare la piept foaia aceea mototolita cu chipul tau, pictat in creion de un mester de balci.
Nimeni nu stie cine este Ana, fata aceea de dincolo de coala alba de hartie.
Ana poate fi oricine si totusi ea este mai mult decat niste puncte de creion.
Tu sti cine esti?
Sti ce insemni pentru mine ?

foto:Ramon Bruin

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Trandafiri

_DSC0022[1]

Priveste acesti trandafiri.
Ce vezi mai intai la ei? Perfectiunea sau imperfectiunea lor?
Vezi modul lor seducator de a-ti rapi privirea, vezi gingasia petalelor, lumina ce reflecta din pielea lor colorata sau vezi timpul ce a trecut peste ei, vezi spini ce te pot agata sau rani?
Priveste acesti trandafiri. Privestele petalele. Punctele mici ce da o nota unica, atragatoare, tocmai prin betesugurile lor diferite.
Frumusetea este doar o chestie de percepere subiectiva.
Eu te privesc si vad in tine cel mai frumos trandafir. Iti vad si spinii, vad si timpul ce trece peste petalele tale, dar continui sa te gasesc seducatoare, cu un iz dulce amarui, ce trezeste atata pasiune si nebunie.

Priveste acesti trandafiri, inchide ochii si lasa ca parfumul lor sa-ti gadile narile. Ei sunt o parte din tine. O parte din mine. O parte din noi.
Azi este ziua ta. Sau a fost ieri ? Sau poate maine.
Stiu ca este intr-o zi. Intr-una din zile sau poate in fiecare zi.
Poate ca nici nu conteaza ziua, poate ca nici nu conteaza daca acesti trandafiri sunt superbi sau trecuti, poate ca tot ceea ce conteaza este felul in care sufletul nostru priveste totul.
Priveste acesti trandafiri, iubito.
Intelegi ca nu exista perfectiune decat in ochii celui care te iubeste cu adevarat?
Acolo, fiecare petala, fiecare milimetru, este perfect.
Ceilalti vor gasi intotdeauna mici pete, imperfectiuni care te vor face sa urli de nefericire.
Saruta usor fiecare petala si imbata-te in seva lor trandafirie.
Pentru ca azi este ziua ta. Sau poate maine. Cine mai stie ziua si ora cand s-a nascut acest boboc de trandafir.

La multi ani, Buburuza!
Azi, ieri sau poate maine. Ce conteaza ? Priveste acesti trandafiri si aminteste-ti ca frumusetea tine doar de privirea celui ce sta in fata ta, in sufletul tau si in viata ta.

Imagine: Albert Ai Conty

7 comentarii

Din categoria Fără categorie