Leopard

27950414_10215223962211165_106992177_o

Privea pierduta spre degetele ei, furata de ganduri ce veneau peste ea ca o avalansa.
Dormise cu greu 4 ore.
Deja devenise prietena cu oboseala ca doua partenere ce se cunosc atat de bine incat se completeaza.
Unghiile acestea cu gel si cate o coafura rebela erau ultimul refugiul pe care-l mai avea pentru a nu se rataci cu totul.
Nu-si imaginase ca va fi atat de greu. Totul in jurul ei se clatina, apareau mereu lucruri noi care o presau, si in toata aceasta nebunie se simtea atat de singura.
Iar el…
Un actor ce-si juca rolul aproape perfect, intr-o piesa proasta, fara farmecul pe care-l visase cu multi ani in urma. Politetea, tandretea, chiar si alinturile lui i se pareau ale unui strain ce locuieste cu ea.
Era plecat de prea mult timp, desi este tot timpul langa ea. Poate prea mult. Poate prea tarziu pentru a mai face ceva.
Iar ea este prinsa fara iesire intr-o mlastina din care nu poate sa iasa.

Un fir din parul ei colorat ii mangaie pe fuga sprancenele.
Se privi in oglinda cu atentie. Inca reusea sa-si pastreze trasaturile frumoase.
Zambi ironic amintindu-si cuvintele lui referitoare la schimbarile ei dese de coafura. Era gelos. Desi nici macar asta nu stia sa o faca ca un barbat. Apropouri ieftine, o anumita cenusa in privire, trecuse atata timp cand a vazut in ochii lui scanteie.
Incerca sa faca pe barbatul perfect, dar ii lipsea exact ceea ce-si dorea ea cel mai tare.
Pasiunea.
Era ca un om de zapada perfect, dar fara suflet.
Unghiile ingrijite, o coafura rebela si plina de culoare, impreuna cu o anumita euforie ce o crease ca o masca, era tot ce pastrase din ea.
Si un Everst intreg de speranta.

Indraznet modelul unghiilor.
Intotdeauna alegea solutiile neconventionale. O definea atat de bine tot ceea ce iesea din tipare. In sufletul ei stia ca intr-o zi va avea suficent curaj sa-si faca curatenie in viata.
A mai trecut prin asta.
Ingenuchiata de moartea lui a gasit puterea de a se ridica singura si a merge mai departe. Stia ca o va face si acum.
Intotdeauna a avut in ea resurse care au ajutat-o sa se ridice si sa-si revendice propria viata.
Nu stia cum o sa o faca, nu stia daca se va putea baza pe cineva, probabil ca multi o vor judeca, dar stia ca va reusi.
Intr-o zi toata masca asta hilara se va sparge in milioane de bucati si va ramane doar chipul ei natural. Indiferent ce culaore va avea parul ei, unghiile , sufletul sau zambetul, important va fi ca va scapa de minciuna.
Nimic nu este mai rau ca o minciuna, in special cand nu mai sti cine pe cine minte.

-Gata, va plac?
Isi privi unghiile cu o doza de narcisism pe care nu o nega. Da, erau superbe.
Se ridica, schimba cateva cuvinte cu tipa, plati si cobora pe scari.
El o astepta in parcare.
Deschise telefonul. Avea un mesaj de la C.
Dumnezeule, cat de incapatanat era tipul asta. A ramas langa ea chiar si atunci cand aproape ca l-a calcat in picioare. Pentru o clipa simti in toata fiinta ei dorinta de ai arata cum arata degetele ei. Sigur el ar fi zambit incantat, flatandu-o cu complimentele lui.
Nu, nu putea sa o faca. Nu stia de ce, uneori nici ea nu se mai intelegea pe deplin.
Deschise portiera si se aseza pe scaunul din dreapta.
-Hai ca e deja tarziu, ii spuse el.
Si-ar fi dorit ca primele lui cuvinte sa fie legate de unghiile ei, dar deja se obisnuise asa.
Intinse mana zambindu-i fals.
-Sunt superbe, ii spuse el, privind la masinile din fata.
-Multumesc.
Astepta ca cineva sa bata un gong.
Nu asa se intampla la piesele de teatru?

Anunțuri

19 comentarii

Din categoria Fără categorie

Unde ne grabim?

cum_sa_trimiti_bani_in_mai_putin_de_30_de_minute

Uneori imi place sa ma joc cu ideile postand cate un text pe blog sau pe retelele de socializare. Recunosc deschis ca nu sunt cel mai bun prieten al unei pene de scris, visez ca un adolescent naiv, cateodata o dau cu bata in balta facand si greseli care nu se fac.
Dar pacatul originar, al narodului care se joaca cu literele, trece dincolo de acest aspect si merge mult mai departe spre numarul de caractere dintr-un text.
Putinii oameni care au apreciat bruma de idei care mi-au scapat printre ineptii, au strambat din nas cand a fost vorba de lungimea textului.
Intr-o lume de tip messenger, orice text ce depaseste patru fraze devine lung si plictisitor.
Celebra replica time is money s-a transformat in: time is everything.
Nimeni nu sta sa-ti citeasca tie romanul pana la capat.

Pentru a fi un „blogger de succes” sau pentru ca textul tau sa fie citit si de altcineva decat de iubita, parinti, eventual catel, trebuie sa respecti trei reguli esentiale:

1. Sa fi vulgar . Vulgaritatea este esentiala. Fiecare detaliu anatomic aduce public, deci nu fi zgarcit.
2. Textul sa poata fi citit intre doua statii de metrou. Preferabil Piata Unirea- Universitate.
3. Nu elabora nimic. Imagineaza-ti ca te adresezi unui grup de urangutani. Cat mai scurt si cat mai simplu. Oamenii nu au timp sa gaseasca sensuri subintelese de dincolo de cuvinte. Au nevoie de ceva rapid. Ca o partida scurta de sex in toaleta restaurantului sau pe ultimele randuri ale unui cinematograf.
Nu mai avem timp si chef pentru un preludiu intelectual.
Scurt si pe fuga.

Nouazeci si opt de strofe, atat cat are Luceafarul, sunt acum o nesabuita irosire de timp. Nu-i erau suficente doua, maxim trei strofe, micutului, sa spuna intreaga poveste?
Pe bune.
Am cumparat zile trecute o carte. Pret putin piperat pentru venitul meu, dar asta e. Cand a venit coletul prin posta am crezut ca au uitat sa-mi puna carte🙂
Era mai greu plicul decat continutul.
Ma intrebam daca autorul a scris-o intr-o pauza de pranz sau in timp ce facea dus. Intr-o calatorie IMGB – Pipera o citeai lejer si aveai suficent timp sa scri si o scurta recenzie.
Poate chiar si una mai lunga…
Dar cine mai sta in ziua de azi sa citeasca o carte? Mai ales una cu peste 50 de pagini.

Trebuie sa recunosc ca dupa toate standardele actuale sunt un tip asocial. Nu socializez cu oricine, sunt extrem de selectiv si sunt suficent de imatur sa cred ca este mult mai importanta calitatea decat cantitatea.
Nu simt nevoia sa ma bag in vorba doar pentru a fi auzit, cred ca abilitatea de a asculta este mult mai importanta decat aceea de a vorbi.
Imi place cultura dialogului.
Dar dialogul real nu cel in care trebuie sa privesc cuvintele tale ca teorii unanim valabile.
Nici o justificare nici o argumentatie, nimic.
Pentru ca din pacate asta inseamna cultura dialogului modern.
Cuvinte scurte, multe ineptii narcisiste.
Uneori am senzatia ca dupa ce mii de ani am evoluat de la primate si gesturi la un limbaj diversificat, complex, acum ne intoarcem usor, usor la un limbaj cat mai simplu, monocolor. Urmatorul pas este sa renunatam la putinele cuvinte pe care le mai folosim, cel putin in scris, si sa trecem din nou doar la gesturi primare.
Este mai usor si castigam si timp.

Mi se intampla uneori sa ma indragostesc.
Este adevarat nu foarte des. :)))))
Fiind un tip introvertit imi este greu sa-mi exprim sentimentele foarte usor.
Doar ca atunci cand reusesc sa trec peste aceasta bariera, cu umila mea imaginatie, imi place sa ma joc cu literele.
Pur si simplu, iubirea pentru mine este o minunata primavara sufleteasca. Si atunci incep sa pictez litere. Cu mai mult sau mai putin talent. Asa cum mugurii si iarba trezesc la viata natura, asa simt eu ca prin iubire omul poate renaste.
Simt nevoia sa transmit asta.
Mi se pare banal sa spun te iubesc unui om….si atat.
Fara sa-fac acel suflet asa se simta iubit. Sa simta culoare in cuvintele mele.
Este ca si cum ai zugravi o casa in alb.
Tot timpul.
Din pacate am simtit prea des ca nici persoanele care tin la tine nu-si mai permit sa-si iroseasca timpul pentru a te citi pana la capat.
Filmele contin cat mai putine cuvinte, totul este condesat la maxim, muzica la fel. Viata noastra pare un imens carusel care se misca din ce in ce mai repede.
Si mai repede.
Nimeni nu vrea sa se mai piarda in detali, toti isi doresc doar esenta.
O goana nebuna, nebuna spre…
Spre ce?
De ce nu reusesc sa ma prind spre ce alearga lumea asta, atat de grabita?

24 comentarii

Din categoria Fără categorie

Havana

el-malecon

Caldura tropicala era inabusitoare chiar si in camasa subtire de in. Auzeam valurile oceanului ce se loveau de tarm, in timp ce priveam indragostit la superba faptura din fata mea.
Ana dansa suav prin camera, ghidata de muzica ce se auzea pe fereastra larg deschisa. Probabil era o chitara foarte veche, dar se auzea incantator.
Rochita scurta, provocatoare, lasa sa se vada trupul ei voluptos cum se induia in ritmul muzicii. Zambea fericita, stiind ca o privesc flamand.
Partea narcisista din ea savura fara falsa iocrizie astfel de momente. Se hranea cu dorinta din privirile mele, cu stralucirea barbatilor ce o priveau.
Pielea ei creola, mangaiata de soarele arzator, parul lung inchis la culoare, dat peste umar intr-un mod rebel, rochita ce-i lasa sa se vada picioarele superbe, cu un decolteu generos pentru sanii ei superbi, toate astea faceau din micuta Ana o apraritie rapitoare.
Politisti cubanezi, imbracati saracacios, cu echipamente din anii 80, sprijiniti de niste masini Lada vechi, o priveau cu o nedisimulata atractie.

M-am ridicat apropiindu-ma de ea, saruntadu-o usor pe umar. Era cu spatele la mine si privea pe fereastra deschisa spre strada.
-Lingusitorule, de ce nu ai venit sa dansezi cu mine?
-Vremea este fierbinte, tu esti fierbinde, totul in jurul meu arde, trebuie sa ma racoresc cumva.
-Si ce propui, zanule?
-Am vazut un local la cateva strazi de aici, ce spune rautatea mea draga, te fac o plimbare? Ne plimbam pe malul oceanului, dansam putin, poate bem putin rom cubanez.
-Deci vrei sa ma imbeti, sa proviti de mine? profitorule! se amuza ea.
-Credeam ca esti deja a mea, cum sa profit de tine?
Se intoarse spre mine, sarutandu-ma usor pe buze.
-Zanule, eu nu voi fi niciodata a nimanui. Ai uitat? Eu sunt a mea si atat. Asa cum nici tu nu esti al meu, esti doar omul pe care-l iubesc mai mult decat orice.
Am sarutat-o fara puterea de a o contrazice.

Soarele saruta oceanul, iar culoarea nascuta din aceasta iubire iti spala sufletul ca o ploaie de vara. Mergeam tinandu-ne de mana pe promenada acestui oras cu aerul lui vechi, cladiri prafuite si oameni parca dintr-o alta epoca.
Oceanul agitat facea ca din cand in cand un val rebel sa sparga digul si sa ne ude din cap pana in picioare. Ana topaia ca un copil fericit, fascinata de toata aceasta priveliste.
Am simtit cum ma strange puternic de mana, semn ca sufletul ei gangurea de fericire.
Pe langa noi a trecut in viteza o masina din anii 70. Defapt tot orasul parea rupt dintr-o alta lume. Desi cu o arhitectura frumoasa, multe case erau vizibil degradate, oamenii imbracati extrem de saracacios, dar calzi si primitori.
Pentru doi oameni ca noi, care iubeau simplitatea si nu aveau nevoie de lux pentru a se simti fericiti, era suficent tot ceea ce-am gasit in acest loc fascinant.

Aveam un acces de tuse, iar Ana radea zgomotos, lasand ca o lacrima sa se prelinga din ochii ei frumosi. Am renuntat la fumat in urma cu 15 ani, iar trabucul acesta havanez mi-a taiat respiratia cu totul. Am vrut sa ma prostesc putin, l-am cumparat dimineata, iar acum totul se transformase intr-un moment in care tacanita mea se distra copios.
Am ras paharul de mojito, incercand sa domolesc tusea.
-Hai zanule sa dansam, o sa-ti faca bine.
Nu a asteptat raspunsul meu ca m-a luat de mana ridicandu-ma de la masa.
Gradina restaurantului, foarte aproape de ocean, avea un parfum special.
Briza, muzica buna, oamenii calzi, totul crea o atmosfera euforica de parca te-ai fi aflat sub efectul unui drog afrodiziac.
Ma simteam atat de bine, atat de sedus de micuta mea printesa, de parca astazi as fi cunoscut-o prima data.
Se unduia in jurul meu, iar eu incercam cu greu sa-mi numar pasii, dansand o salsa, varianta cubaneza, care-mi punea la incercare serios calitatile de dansator.
Ana se descurca admirabil. Poate de la cocktail-ul pe care-l bause mai devreme, poate de la toata aceasta atmosfera diferita de sobrietatea altor locuri. Se invartea razand fericita, nepasatoare ca jumatate de terasa o privea hulpav.
Parul desfacut, inca umed de la valurile de pe promenada, mangaia briza fantastica a oceanului.

Urmam dara de rom de pe trupul ei sarutandu-o cu patima. Eram ametit. Ametit bine.
Petrecerea din terasa s-a lungit mult in noapte, amandoi am incercat cam tot ce se putea incerca din meniu ca si cocktail-uri, iar acum amandoi eram incantator de ametiti.
Pielea ei inchisa la culoare, pe cearceaful alb, in lumina lunii, parea o capodopera a unui pictor renascentist.
Buzele mele sorbeau infometate dara de lichid ce se prelingea pierduta intre sanii ei. Am muscat-o usor de sfarcul drept smulgandu-i un icnet scurt de placere.
Cumva se smulse de sub mine, trecand deasupra. O amuza teribil isprava ei. Se apleca si ma musca pana la sange de gat.
– Gata te-am insemnat, nu te mai ia nimeni, esti sclavul meu pe veci. Imi sopti amuzata la ureche.
Ii priveam ochii fermecatori, ireali de frumosi si ma simteam cel mai norocos om de pe pamant.
Mirosea a rom, a noi, a trecut si viitor.
Undeva, pe fereastra deschisa, in strada, inca se auzea sunetul de chitara.
Havana isi traia inca o poveste de dragoste.

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Despre depresie si oameni ce se ratacesc

o-depression-facebook

Una din teoriile societatii moderne, nascuta evident dintr-un egoism frumos ambalat, este ca nu trebuie sa ajuti un om care nu-ti cere ajutorul. Indiferent daca-ti este apropiat, daca inseamna ceva sufleteste pentru tine. Daca el se inchide in el, trebuie sa-i respecti dorinta si sa mergi mai departe.
Stiu ca aceasta teorie este una foarte complicata si ca are extrem de multi adepti.
Cunosc sentimentul.
Sunt momente in viata in care te pierzi. Nici nu conteaza motivul, nici nu conteaza cat de rau te ratacesti, dar ceea ce simti cu intreaga ta fiinta, cu fiecare celula vie din tine, este sa fi singur, sa fi lasat in pace de ceilalti, sa nu vorbesti cu nimeni.
Vrei sa te ascunzi dupa o masca in lumea ta, iar cei din jur sa te evite, sa te lase sa-ti traiesti durerea asa cum crezi tu de cuvinta.

Pentru cineva care nu a trecut niciodata printr-o depresie, care niciodata nu a gustat din gustul amar al unei rataciri, atunci cand pur si simplu nu-ti gasesti locul, este greu sa intelegi ce inseamna aceasta trauma. Este greu sa faci sa inteleaga un om ce a citit doar in carti sau a vazut in filme despre asa ceva, cum este sa nu reusesti sa gasesti o solutie la unele probleme complicate. Cum este sa te pierzi de ceea ce esti tu cu adevarat.
De cele mai multe ori depresia nu vine ca o raceala puternica care se manifesta la cateva ore dupa ce ai contactat-o. Aceasta ratacire vine ca o ceata in care intri si din care-ti este imposibil sa iesi oricat ai incerca.
Ideea ca tu te descurci singur este o prostie. Asa cum o prostie este sa abandonezi un om care ajunge in situatia asta.
Daca o persoana la care tineti nu va mai raspunde la mesaje, vrea sa va indeparteze desi este evident ca sufera, iar voi acceptati sa plecati, in acel moment voi il condamnati pe acel om sa rataceasca singur.

Bun, ve-ti spune, dar daca el nu mai vrea, cum poti sta cu forta?
Ramai in umbra lui. In tacere.
Ramai acolo si fara sa-l bruschezi, fa-l sa simta ca nu l-ai abandonat.
Fa-l sa simta ca in toata aceasta ceata, in spatele lui este un loc ce nu va disparea nicicand. Pe care se poate baza.
Atunci cand esti in ceata, conteaza enorm sa sti ca ai macar un punct fix.
Fii acel punct fix.
Nu este usor. Orgoliu, mandria, amintirile nu-ti dau pace.
Un om care-ti zambea, care era fericit in prezenta ta, acum tace si te respinge. Pe tine, pe toti. Este firesc sa te simti frustrat, dar aminteste-ti cata bucurie ti-a adus acel om atunci cand nu avea probleme.
Cel mai bun lucru pe care-l poti face atunci cand un om la care ti are probleme, este sa nu-l abandonezi, sa nu-l judeci sa sa ai incredere in el.
Taci, daca asta isi doreste, dar ramai acolo.
Pentru el conteaza.

Iar despre prejudecati.
Imi amintesc cum am fost privit de cei din jur cand am sugerat unor persoane foarte apropiate ca un adolescent sa mearga la un psihoterapeut pentru a invata ce inseamna echilibrul mintal.
Nu voi ridica pe un piedestal psihologii, probabil ca printre ei sunt si uscaciuni, dar continui sa cred ca un copil are nevoie in aceeasi masura de un psiholog cum are nevoie de un profesor. Evident ca am fost intampinat cu raceala.
-Fugi domnule ca nu e copilul meu nebun. Creste el.
Asta pentru ca noi continuam sa credem ca putem trece singuri peste tot. Si asta porneste din educatie, din felul in care privim momentele in care exista un dezechilibru emotional.
-Eu am intrat in ceata asta, eu ies
Din pacate multi realizeaza ca nu pot iesi singuri abia dupa ce si-au distrus intreaga viata.
Iar eu cred ca vina nu este a lor.
Vina este in totalitate a celor ce se presupune ca trebuia sa le fie aproape.
A prietenilor, a familiei, a celor care tineau la ei.
Este mai usor sa pleci, sa te retragi si nu sa stai alaturi de un om ratacit.
Este capricios, te priveste pe tine, cel care te apropii de el, ca pe un strain, prefera oamenii care nu-i pun mana pe rana.
Se ascunde in lucruri superficiale crezand ca asa va rezolva problema. Din pacate nu face altceva decat sa se adanceasca in ceata.

Stiu ca nu voi convinge pe nimeni.
Cei rataciti vor vrea in continuare sa ramana singuri, incapabili sa accepte sau sa aprecieze orice sprijin. Asa cum stiu ca societatea ii vor privi in continuare pe cei rataciti ca pe niste ciudati care trebuie lasati in lumea lor.
Din pacate asta este adevarul.

Tu ce alegi cand cineva la care ti si sti ca nu este bine te respinge?
Pleci?

27 comentarii

Din categoria Fără categorie

Visator

maxresdefault-1024x576

Cred ca unul din lucrurile ce le iubeam cel mai tare atunci cand eram copil era zmeul de hartie.
M-a fascinat intotdeauna.
Era incredibil sa-l vezi cum se ridica spre cer si chiar daca tu incercai sa-l strunesti din firul de sfoara, el dansa liber.
Cand am crescut imi doream sa ma fac cosmonaut.
Inca visez sa ma imbarc pe o nava spatiala care sa plece intr-o calatorie fara intoarcere in afara sistemului nostru solar.

In adolescenta m-am pierdut in lectura. In carti ce-mi hranea foamea mea neincetata pentru visare.
Pe la 19 ani citeam mult despre tot ce inseamna cultura si religia orientala.
Eram impresionat de buddhism.
Ideea de reincarnare, valorile morale despre care tocmai aflam, ma fascinau si in acelasi timp ma faceau sa visez.
Imi amintesc serile petrecute cu „gasca”pe terase.
De cele mai multe ori ne lungeam tarziu in noapte, purtand discutii aprinse despre principii si valori umane. Imi amintesc cat de des mi se reprosa ca sunt visator.

In dragoste am facut mai intotdeauna alegeri imposibile. Am ales sa cred in visele mele si de cele mai multe ori mi s-au implinit.
Sa astepti 20 de ani un suflet, avand speranta ca-l vei atinge intr-o zi, este mai mult decat visare, este nebunie.
In acelasi timp recunosc deschis ca am dat-o si in bara. Am crezut in oameni atunci cand nu mai era nimic de crezut. Am ales sa vad partea frumoasa din ei, oricat de mica a fost, uneori ignorand parti care s-au pravalit peste mine ca niste stanci.

Imi place sa cred in oameni. Imi place mult.
Cred ca fiecare dintre noi avem un potential imens, dar uneori avem nevoie de omul potrivit langa noi care sa ne impulsioneze. Avem nevoie de un visator care sa vada dincolo de linia fragila a orizontului ratiunii si sa ne poarte dincolo de ea.
Este minunat sa vezi viata matur si rational, dar fara visatori probabil ca omenirea ar fi ramas undeva in antichitate. Oameni ce cred in imposibil. Oamenii ce-i stimuleaza pe altii sa creada in imposibil.

Intr-o zi voi ajunge in Japonia. Primvara. Ma voi plimba pe aleile cu flori de ciresi proaspat infloriti. Voi vizita Tibetul. Voi sta acolo pe acoperisul lumii si voi cauta linistea din sufletul meu. Voi ajunge in Cuba si voi fuma o Havana mare. Chiar daca eu nu mai fumez. Voi vizita Mexicul si cultura azteca.
Intr-o zi ma voi plimba pe canalele Venetiei cu persoana pe care o iubesc acceptand tacut sa faca misto de mine, pentru ca-mi este teama de apa. Voi vizita Canada, asta intr-o iarna blanda.
Intr-o zi voi avea o fata pe care o va chema Ilinca si tot intr-o zi voi renunta la tot si ma voi retrage undeva intr-o casuta la marginea muntelui.

Visator, nu?

10 comentarii

Din categoria Fără categorie

Ziua prieteniei

27721093_10215172863413727_1196008861_n.jpg

Motto:
Nu prea știu de ce-ți scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredințez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie – Antoine de Saint Exupery

Natura umana ne face mai degraba imperfecti. Ironic, avand in vedere ca desi suntem construiti in cea mai mare parte din slabiciuni si defecte suntem atrasi de cei din jurul nostru pentru calitatile lor. Si atunci, de cele mai multe ori, sfarsim lamentabil, pentru ca imaginea pe care ne-am facut-o despre acea persoana este una creata pe o iluzie.

Uneori, avem sansa de a intalni un om caruia ajungem sa-i spunem prieten. Aproape ca este un miracol sa intalnesti un asemenea om, dar unii avem aceasta sansa. Multi cred ca prietenul este reflexia noastra in oglinda, dar nu este asa. El are propria lui identitate, propriile principii si mod de a vedea viata, ceea ce-l face diferit de ceilalti este capacitatea noastra de a ne regasi in mangaierea lui.

Prietenia, nu este doar o relatie intre doi oameni, prietenia este un alint cu tine insuti. Atunci cand ii vorbesti unui prieten, defapt iti vorbesti tie, asteptand raspunsuri, altele decat ti le-ai dat tu. Pentru ca un prieten adevarat este cel care va tine cont in primul rand de cele 70 % procente imperfecte din tine si nu de masca pe care o afisezi.

Sunt multi care confunda amicitia cu prietenia. Viata ne face sa intram in contact zi de zi cu oameni noi sau cu oameni care cu voia sau fara voia noastra devin parte din viata noastra. Colegi de munca, vecini, uneori chiar rude. Nevoia de socializare este unul din elementele instictului uman.
Si atunci ajungem sa ne intrepatrundem gandurile, vorbele, viata cu astfel de oameni. Dar ei vad intotdeauna doar un avatar. Vad o parte din noi pe care noi dorim sa o vada. Niste masti. Atat.

Asta deosebeste un prieten de un amic. Un prieten stie deja ca tu nu esti perfect. El stie deja ca ai multe defecte, dar rezoneaza cu ele. El stie cum arati gol si nu-l deranjeaza. El nu are nevoie sa fie coleg sau vecin cu tine pentru a fi acolo cand ai nevoie de el, pentru ca pentru amandoi aceasta relatie este una fundamentala.

Aud des ca nu poate exista o relatie de prietenie intre un barbat si o femeie. Pentru ca intotdeauna va exista o tensiune erotica. Sunt perfect de acord cu asta. Dar cred ca intre un barbat si o femeie poate exista o relatie ce poate avea la baza o prietenie fara sa se sfarseasca cu o poveste de dragoste.
O tensiune erotica va exista intotdeauna, dar daca reusesc sa treaca peste asta vor gasi unul in celalalt un refugiu adevarat.

Ana, este pentru mine cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodata. Este unicul om in fata caruia am aruncat tot ce aveam pe mine asteptand sa-mi vad defectele asa cum as privi in oglinda. Iar in momentul in care acest lucru a devenit reciproc sufletele noastre au legat o prietenie pe care doar ele vor putea sa o mai dezlege. De-a lungul timpului, Ana a fost cel mai inversunat critic al meu. Asa cum ar trebui sa fie orice prieten bun care priveste spre tine ca un intreg nu doar spre partea frumoasa si stralucitoare.

Am scris aceste randuri pentru ca azi toate retele de socializarea au vuit cu “ziua prieteniei”. Superb, doar ca ziua prieteniei este undeva in vara, dar nu o sa ne legam noi de o zi. Ideea este ca prietenia este mult mai mult decat am crede la prima vedere. Azi am scris aproape o ora un mesaj unui prieten. Lui T. Am scris cu o placere si o foame nebuna de-ai vorbi.
Prietenia este o stare nu o relatie.

Nicolae Steinhardt spunea ca :
– prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.

13 comentarii

Din categoria Fără categorie

Groundhog Day

Groundhog-Day

Pierdut, se prabusi pe spate, lasand laptopul sa alunece in pat. Avea nevoie sa-si adune gandurile, sa se detaseze putin.
Privi cateva secunde tavanul, in timp ce sute de ganduri alergau rebele prin mintea lui.
Poate era mai bine sa renunte.
La scris, la ea, la toate incercarile lui nereusite de a se apropia de femeia ce a iubit-o intreaga viata.
Zambi.
In nebunia si haosul acela, pentru cateva secunde, prin fata ochilor ii trecu cateva cadre dintr-un film pe care l-a vazut cu mult timp in urma.
Groundhog Day- Ziua cartitei.
Isi amintea incercarile repatate a tipului de a schimba ceva, de a evada, de a seduce femeia de care era indragostit si totul i se parea atat de familiar.

27 de ani si atatea incercari de a schimba ceva.
Intotdeauna a altuia, niciodata a lui, intotdeauna irosindu-si putinele sanse ce le avea. De fiecare data sfarsitul acelasi.
Zambi nervos.
Cum s-a jucat cu el destinul.
Prea bun pentru a face rau unui prieten, prea bun sa raneasca un copil, un alt barbat. Un scenariu ce s-a repetat la nesfarsit, cu el acceptand sa piarda totul  pentru a nu rani pe cineva.
Stia din clipa in care ea i-a soptit ca il iubeste, ca nu va avea puterea sa raneasca pe nimeni.
Dar a acceptat pentru ca o adora prea mult, prea tare.
Pentru o clipa a sperat ca impreuna, cu multa rabdare, vor face ca finalul sa fie altfel.
Rabdare. Cine are asa ceva.
Daca ar fi avut puterea sa-i pese doar de el, doar de ei.
Dar ar mai fi fost el?

Privi ecranul telefonul.
Poza ei ii zambea complice de dincolo de sticla.
Trecuse mai bine de 3 ore de cand incerca sa-i scrie un mesaj. Scria, stergea, schimba cuvinte, fraze ca apoi sa stearga totul epuizat.
Ce sa scrie? Oricum nu mai conta.
Poate ca T avea dreptate.
Era prea departe acum pentru al intelege. Iar el tinea prea mult la ea pentru a tipa. In aceasta zi a cartitei, care se repeta la nesfarsit, ea era ultimul lucru caruia ar fi putut sa-i faca rau.
O iubea prea mult.
Pierduta, ranita si neinteleasa de cei apropiati, stia ca povestea ei se repeta de fiecare data  dar in alt scenariu. Nimic nu era nou, doar unele detalii se schimbau.
Iar el nici atunci, nici acum nu a putut sa faca nimic.

Statea cu ochii pironiti in tavan privind spre nicaieri.
Chipul ei perfect ii mangaia gandurile.
Ii lipsea, asa cum i-a lipsit in fiecare clipa din ultimi zeci de ani.Ii lipsea ceva ce nu a avut cu adevarat niciodata.
Poate ca ar fi trebuit sa plece. Spre nicaieri.
Sa alerge nebun ascunzandu-se de el insusi.
Dar ea? Ce se va intampla cu ea?
Ce se va intampla cu ranile ei cicatrizate?
Cum poti lasa singur pe cineva pe care il iubesti atat de mult?
A naibi cartita.

3 comentarii

Din categoria Fără categorie

Sfarsitul copilariei

_DSC0015[1]

Sfarsitul copilariei.

Uneori, atunci cand timpul imi permite, merg duminica la o mica biserica de cartier.
Unul din acele locuri uitate de timp, intim si rupt parca dintr-o alta lume.
Ascult slujba, ma pierd in gandurile mele, multumesc divinitatii pentru toate lucrurile minunate ce le primesc zi de zi si incerc cu umilinta sa ma rog pentru cei dragi.
Cei care merg la biserica cunosc ca la sfarsitul slujbei se obisnuieste sa mergi la parinte, iar el sa te unga cu mir pentru a te binecuvanta.
Preotul, un binecunoscut actor de teatru, astepta rabdator sa ajung la el, in timp ce eu ma inchinam la o mica icoana asezata, putin ciudat, la nivelul genuchiului.
Cu o voce blanda si calda imi atrage atentia ca icoana aceea este pentru copii.
-Nu suntem cu toti copii parinte? ii raspund eu privindu-l in ochi.
-Ba da, dragul meu, atunci cand incetam sa fim copii nu mai suntem nimic, imi raspunse preotul cu ochii lui luminosi.
Am zambit si am simtit ca Dumnezeu ma intelege.

Cred ca sa fie vreo doua ierni.
Zapada acoperise in totalitate Bucurestiul, frigul era napraznic, putinii calatori pasind grabiti spre casa. Doar undeva, in parcul Izvor, o pustoaica de 10 ani cu un tip la 40 de ani construiau un om de zapada.
Oamenii treceau infrigurati, privind mirati spre tipul care se juca ca un copil cu micuta lui, imatur si prosteste, construind un om de zapada.
Recunosc ca eram umilul vinovat pentru acea situatie.
Obisnuiesc sa ma comport ca un copil in preajma copiilor, pentru ca asta este limba pe care ei o inteleg cel mai bine, iar eu cred ca daca vrei sa-i oferi unui copil o educatie pe care sa o inteleaga, vorbeste-i pe limba lui, nu pe limba ta de adult stresat si plin de probleme.

De ce vorbesc despre toate astea.
Obisnuiesc sa pierd cel putin o ora, zilnic, citind articole pe bloguri.
Desi am autorii mei preferati nu ma rezum doar la ei.
Imi place sa cunosc oameni, sa citesc opinii diferite de ale mele, sa invat, atat cat se poate, pentru ca niciodata nu ai cum sa le sti pe toate.
Unul din articolele pe care l-am parcurs in ultimele zile infiera cu o manie proletara copilul din oamenii trecuti de o anumita varsta. Cat de nocivi sunt cei care nu se maturizeaza complet.
Am citit si am recitit textul de doua ori incercand sa inteleg argumentele autorului. Nu am reusit.
Recunosc ca nu este pentru prima data cand aud in jurul meu asta.
Exista o dorinta, aparent obsesiva, de a ucide acel copil din noi, incercand sa demonstram celor din jurul nostru maturitatea.
Probabil ca am o parere diferita de a celor mai multi, dar maturitatea nu inseamna automat disparitia acelei parti naive din noi, ci puterea de a-ti asuma responsabilitati in momente in care situatia o cere si de a fi copil macar in momentele tale de relaxare.

Oare nu ne luam prea in serios uneori?

Foto: Albert Ai Conty

19 comentarii

Din categoria Fără categorie

Despre barbati si sensibilitate.

001422373e191157a4d327

Unul din cliseele clasice ale societatii noastre este cel legat de barbati.
Este adevarat ca in ultimul timp din ce in ce ma multe femei incep sa discearna intre barbatul de calitate si barbatul din cliseu, dar inca exista o majoritate a femeilor ancorate in povestea cu masculul alfa in urma caruia trebuie sa paseasca pline de piosenie.

Este in trend sa-ti lasi barba sa creasca pentru a aminti de vechii razboinici, asa cum un limbaj cat mai colorat, inspirat din argoul gangsterilor de la periferie, este o dovada de masculinitate.
Agresivitatea, în limbaj și comportament, face inca parte din tiparul barbatului puternic.
Insensibilitatea este o alta conditie de baza. Romantismul, altruismul si empatia sunt trasaturi strict feminine.
Barbatul trebuie sa fie in esenta un pradator sexual. El este interesat exclusiv de placerea carnala, putin sau deloc de o satisfactie emotionala.
Obligatoriu numarul cuceririlor si detaliile despre ele dau o doza de virilitate.
A, sa nu uit.
Tatuajul. Nu exista barbat adevarat fara un tatuaj, daca este posibil pe o parte cat mai insemnata din trup.
Toate astea sunt clisee, dar uneori sunt mestecate pe nerasuflate.

Oricat am dori sa ne prefacem ca nu este asa, inca traim intr-o societate profund misogina.
Asta pentru ca exista in gena celor mai multi trasaturi ce nu au evoluat o data cu tehnologia.
Imaginea barbatului razboinic ce-si apara teritoriul si familia brutal, avand in permanenta mainile murdare de sange, a barbatului dispus sa moara in orice secunda cu sabia in mana inca face parte memoria colectiva, desi cei mai multi barbati au vazut sange doar in perioada delicata a lunii, la sotia lor.
Asa cum sunt atat de multe femei incapabile sa aiva incredere in ele si isi doresc sincer sa traiasca in umbra unui barbat. Este mai simplu, mai comod sa nu imparti responsabilitatiile, sa accepti constient sa fi vioara a doua.
Este o dependenta emotionala ce inca a ramas de acum cateva sute de ani cand, prin puterea lui, barbatul iti oferea o siguranta tie si familiei tale in fata potetialelor amenintari.

Sa ne intoarcem la cliseul cu insensibilitatea.
Ieri am scris un text despre viol. Cineva m-a intrebat daca sunt barbat sau femeie deoarece scriu din perspectiva unei femei care a trecut prin asta.
Nu este prima daca cand sunt intrebat cum este posibil ca un barbat sa nareze  atat de bine privind lucrurile fara insensibilitatea masculina.
Pare ciudat ca un barbat sa fie atat de romantic si empatic.
O dovada cat de bine sunt intiparite in memoria colectiva cliseele privind barbatii.

Vorbesc rar de mine.
Am creat un personaj, Allan si prefer sa-l imbrac pe el in imaginea mea.
Azi am sa fac o exceptie si am sa spun cateva cuvinte despre omul din spatele literelor, tocmai  din perspectiva acestor clisee.
Barbatul acesta imatur, copilaros, care scrie ca o pustoaica indragostita, tipul care creste flori si ar dansa ca o adolescenta in ploaie, este un tip care in 21 decembrie 1989 atunci cand milioane de barbati stateau in casa, la caldura, a iesit in strada fara sa-i pese ca la doar 17 ani putea pierde totul.
Si nu doar atunci.
De fiecare data cand libertatea mea, libertatea celor dragi, cand visele si aspiratiile noastre au fost in pericol, am fost acolo, in primele randuri a celor care au iesit, care nu au stat nepsatori asteptand ca altii sa le apere drepturile.
As putea vorbi mult despre mine. Despre faptul ca spre deosebire de cei mai multi dintre “barbati” eu chiar am fost pregatit sa merg intr-un razboi. Am facut parte din primul batalion roman care a avut o misiune intr-un teatru de razboi.

De ce toate astea?
Pentru ca mitul acesta cu barbatul insensibil, toate aceste clisee cu vulgaritatea, cu agresivitatea in comportament si vorbire sunt doar niste prostii ce folosesc ca scuza atat pentru barbati cat si pentru femei.
Sensibilitatea, bunul simt, empatia nu au gen.
Nu trebuie sa fi femeie pentru a intelege ca trauma unui viol este o drama care nu se vindeca niciodata.
Nu te face mai putin barbat sa-i marturisesti persoanei iubite, zi de zi, cat de mult inseamna pentru tine, cat de fericit te face prezenta ei.
Degeaba poti barba si mergi la sala daca treci nepasator pe strada atunci cand o femeie este agresata de partenerul ei.

A fi barbat inseamna in primul rand capacitatea de a-ti asuma sa fi puternic atunci cand situatia o cere, dar si sensibil si altruist cu persoanele ce au nevoie de caldura din partea ta.

2 comentarii

Din categoria Fără categorie

Frezie

_DSC0416[1]

Frezie

Inca miroase a tine si a frezie proaspata in fiecare loc din sufletul meu.
Este un parfum ce nu vrea sa iasa din mine, din haine, din fiecare loc prin care ai trecut, prin fiecare vis unde te-am ascuns.
M-ai intrebat daca stiu ce intretine viata unei flori ce nu mai are radacina.
Nu am stiut sa-ti raspund, dar ma gandesc ca mai mult decat orice conteaza dragostea persoanei ce o priveste.
Am invatat de la tine ca daruind dragoste orice fiinta se incarca cu energia pozitiva pe care i-o transmite cel de langa ea si asa reuseste sa reziste chiar si atunci cand radacinile ii sunt rupte.
Uneori, atunci cand totul pare ca este impotriva ta, cand nu mai ai nici radacini nici stabilitate, o privire, un cuvant frumos, uneori chiar si cateva clipe de tacere te pot ajuta sa rezisti.
Suntem atat de multi fara radacini si atat de putini cei care ne ofera oxigenul lor.

De ce iubim florile?
Pentru ca ele ne amintesc de noi. De perioadele in care inflorim, in care ne deschidem petalele mangaind razele soarelui si de suferinta ce ne-o aduce intunericul, lipsa iubirei si a caldurii.
Multi spun ca frezia are un iz pierdut de iasomie.
Nu stiu ce sa spun. Imi amintesc ca veneam dupa o iarna cumplita sufleteasca. Totul era inghetat in mine, omatul si frigul acoperise totul. Cumva, in desertul acela inghetat, de nici unde ai aparut tu. Cateva fire de frezie superbe ce au dezghetat totul in jur.
Poate ca mirosi a iasomie, cine stie, dar pentru mine vei mirosi intotdeauna a primavara.
Tu, firul meu perfect de frezie.

11 comentarii

Din categoria Fără categorie