Arhive pe etichete: blog

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

Reclame

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Iertare

wallup.net

Nu exista nimic nobil in orgoliu. Aceasta samanta amara de otrava ce ne macina sufletele. Iluzia efemera ca suntem mai buni, uitand ca ne nastem dintr-un om, cu slabiciunile lui si nu incetam niciodata sa fim altceva decat halci de carne supuse greselii.
Ranim oameni din teama de a nu fi noi raniti primii, ne temem de atat de multe lucruri si de prea multe ori suntem incapabili sa daruim zambet asa cum daruim lacrimi.
Dureros este ca sorbind din veninul acesta pacatos al orgoliului nu stim sau nu vrem sa ne recunoastem greselile, sa plecam capul si sa soptim: te rog, iarta-ma!

Ne este la indemana sa spunem ca celalalt a gresit. Ne ascundem in umbra cuvintelor, a gesturilor, cream povesti imaginare menite sa arunce crucea din spatele nostru pe umerii lui.
In felul acesta iertarea devine imposibila, ite firave destramandu-se sub greutatea propriului ego. Cautam prea des sa avem dreptate, uitand ca uneori oamenii de langa noi sunt mai valorosi ca orice alt adevar.
Intre greseala si iertare construim ziduri, ignorand ca defapt ridicam ziduri in jurul nostru.

Cateva cuvinte si pentru tine.
Muza ce colinzi desculta prin sufletul meu, zdrobindu-mi visele de zambetul tau.
Ar fi simplu sa arunc tot ce n-a mers in spatele tau. Oamenii esueaza nu pentru ca nu sunt suficent de buni, ci pentru ca renunta la prima impleticire, cand gusta tarana nisipoasa la contactul cu pamantul. Eu nu am renuntat, din umbra ma voi ridica si voi merge mai deaparte.
Am intrat in viata ta ca o raza de speranta ce venea de dincolo de intuneric. Inca nu am reusit sa spulber norii si pentru asta imi cer iertare.
Pentru ca stiu cat de mult ti-ai dorit asta de la mine.
Dar cumva voi gasi o cale sa spulber toate zidurile ce ne sufoca si sa plantez un camp nesfarsit de flori de camp.
Iti promit.

Prietenii de la Literatura ca utopie au avut ca tema azi (Flash 24 – A greși și a fi iertat). Acest text este raspunsul meu la joaca lor.

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Peste ani

224127_2061106326067_5769023_n

Imi amintesc vag copilaria mea. Un pusti extrem de pirpiriu, putin cracanat, cu un ghiozdan imens in spate, purtand o uniforma mai mereu cu un numar mai mare si asta evident multumita fizicului “impresionant” pe care-l aveam.
Dezordonat.
O, da! In toate amintirile mele am mainile murdare de cerneala, nasturii de la camasa rupti si cel putin o nazbatie ce trebuia sa o ascund.
Spre disperarea parintilor mei trebuia sa-mi cumpar rechizite (penar, stilou, rigla) la cateva saptamani, pentru ca, intr-un fel sau altul, aveam un talent nativ sa le uit sau sa le pierd cumva.

Nu am fost niciodata un tocilar. Probabil si pentru ca alzheimerul timpuriu, contactat de la o pisica ratacita, a risipit orice talent de a memora prin repetitie. Toate cartoanele acelea colorate si coronitele acumulate ca premiant nu au venit niciodata ca rezultatul unei obsesii pentru invatatura. Nici un copil normal nu intelege importanta educatiei asa cum o intelegi atunci cand esti adult.
Iar asta nu cred ca este neaparat ceva rau.
Cred mai mult intr-un echilibru, frumos armonizat, intre invatatura si copilarie, in detrimentul ideii ca, in general, copiii trebuie sa reprezinte niste fiinte perfecte, suma viselor si frustrarilor noastre.
Daca suma calitatilor unui copil este cel putin egala cu cea a nazbatiilor, atunci este un copil minunat.

Azi incepe un nou an scolar.
Cu picii de clasa intai si emotiile lor cat intreg universul. Tot azi, un pusti drag paseste in clasa a VIII-a, cu tot ceea ce inseamna asta pentru sistemul de invatamant actual.
Nu va fi un an usor.
In ultimii ani oameni apropiati mie au trecut prin nebunia ce poarta acum numele de examen de capacitate. Chiar daca nu am fost implicat direct, am simtit perfect presiunea ucigatoare din spatele acestei bariere.
Bani, multi bani, meditatii, nepasarea sistemului, dorinta fireasca a parintilor ca sufletul lor sa reuseasca, presiunea enorma pe care copilul o resimte, toate ca un malaxor ce ucide orice bucurie de educatie.
Nu asta ar trebui sa insemne invatamantul.

Un an bun, copii ! Un an care sa te duca acolo unde-ti doresti tu, L!

5 comentarii

Din categoria Realitate

O mica nebunie

14218247_10210272636791124_1983544784_n

Cateva picaturi de apa se prelingeau timide prin parul ei colorat. Probabil eram mult prea aproape de fantana ce gangurea sfioasa in mijlocul pietei. Stateam pe bordura, isi lasase capul pe umarul meu si mancam impreuna un covrig cumparat din gara orasului.
Se juca tacuta cu mana mea, desenand usor cu aratatorul ceva in palma. Doar ea stia ce, dar in privirea ei citeam atata fericire incat trebuia sa fi fost ceva superb.

Era atat de liniste in piata aceea pustie, in orasul acela strain imbatranit de vreme, cu dalele de piatra vechi pe care le batatorisem cateva zeci de minute.
Timpul parea ca se oprise in loc.
In orasul acesta, in viata si sufletul nostru.
Plecasem din Bucuresti doar cu un rucsac, biletele dus intors, cazarea de o noapte si 20 euro in buzunar. Undeva la mii de kilometri de casa, intr-o tara straina, tot ce aveam la noi era fericirea de a ne tine de mana.

Priveam amuzat genuchiul ei zdrelit, cu urme de praf si sange amestecat, ca al unui copil nazdravan. Alunecase atunci cand alerga razand pe una din strazile orasului, fugind de mine.
Ii placea sa se joace, ii placea sa ma provoace, undeva inauntrul ei ramasese un copil poznas, iar asta ma facea sa o ador atat de mult.
Zambea. Zambea atat de frumos.
Era atata liniste pe chipul ei.

Am simtit cum ma strange usor de mana, imi arunca o privire poznasa, apoi fara sa spuna nimic s-a ridicat tragandu-ma dupa ea. A sarit peste balustrada de protectie de la marginea pietei si s-a catarat tacanita pe stancile abrupte ce sarutau haul.
Construit intr-un vechi golf, inconjurat din toate partile de un superb lant muntos, iar spre sud, acolo unde priveam noi acum, de o plaja incantatoare, orasul parea rupt dintr-un basm vechi, din vechile povestiri cu elfi si hobiti, cu cladiri din piatra, o mica foratareata, probabil ca un ultim refugiu pentru atacul piratilor din vremurile de demult, un loc in care timpul parea ca nu pasise, incremenit de secole.

Suspendati in locul acela interzis, privind cum la 30-40 de metri sub noi valurile loveau cu putere stancile, undeva in departare rosul perfect al soarelui ce rasarea din mare o facea pe Ana sa tremure usor.
Primele raze ii mangaiau deja chipul fericit, se intoarse spre mine, ma saruta pe obraz si-mi sopti:
– Te iubi-dubi, dalmatianul meu drag .
Apoi privind spre rasarit isi lasa capul pe umarul meu sorbind insetata fiecare metru in care lumina se nastea din mare.

[…]

continuarea textului aici:

https://albertaiconty.wordpress.com/2016/09/04/just-another-story/

 

Pentru ca am vazut ca tema prietenilor de la „Literatura ca utopie” a fost azi : o mica nebunie, iar mie imi place sa ma joc , am repetat „aroganta”  de ieri, lundu-o ca o provocare, postand si eu o nebunie, este adevarat mai veche, dar nu ne incurcam noi in detali :))))

8 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

Trepte

scara-spre-cer

Cautam in divinitate treptele lipsa din existenta noastra. Prea mandri sa acceptam haurile negre prin care ne prabusim cateodata, urlam furiosi, scrâșnind din dinti, ridicand pumnul amenintator spre cer.
Pentru prea multi dintre noi divinitatea este reprezentata de un umil batranel, ce sta la capatul scarii, privindu-ne dojenitor cum sarim din treapta in treapta, recompensandu-ne generos cu un loc in Edenul de deasupra scarii sau in Hades-ul de sub treptele existentei noastre.
Dar daca Dumnezeu este mai mult de atat?
Daca Dumnezeu reprezinta defapt partea din noi pe care nu o intelegem?

 

Acest text este scris ca o joaca de-o clipa urmarind proiectul generos al prietenilor de la Literatura ca utopie.

13 comentarii

Din categoria Fantezie