Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Publicitate

Ia-ţi bilet la microbuz!

Înfofolit ca un pui de eschimoş, tropăind cu greu prin zăpada proaspătă, micuţa mogâldeaţă rezista cu greu viscolului. Mâinile reci, agăţate de marginea fâşului mamei, făceau cu greu faţă frigului, chiar şi prin mănuşi. Constant, la câţiva zeci de metri, se împiedica şi mai îmbrăţisa o dată zăpada.

Autobuzul spre centru întârzia de mai bine de două zeci de minute. Ochii ei negri, ca nişte tăciuni fierbinţi se transformaseră într-un palat de gheaţă. Mama ei bolborosea ceva, cuvinte straine ei, probabil işi vărsa năduful pe oceanul alb de afara.
Era deja udă la picioare, îngheţata, dâre subţiri de mucoase se prelingeau pe bărbie.
Tot ce-şi dorea acum era un loc cald.
Atăt.

Este povestea unui copil. Un copil obişnuit.
Nici măcar a unui copil care dansează cu autismul.
Stiu, pentru cei mai mulţi dintre noi, cei care folosim zi de zi  maşina personală, acest scenariu pare desprins dintr-un film din secolul trecut.
Dar.
Lumea aceasta există. O lume în care indiferent de temperatura de afară, de distanţă, copiii nu merg cu masina la scoala sau în vacanţă.

Despre autism este mult de vorbit.
Nu am sa o fac eu pentru nu am căderea şi nici pregătirea necesară.
Imaginaţi-vă un copil care este deja diferit, înfruntând lucruri ce sunt dificile şi pentru un adult.
Şi dacă….
Şi dacă am putea cu toţii să facem un efort şi să ajutăm aceşti copii?
Dacă fiecare dintre noi ne-am transforma într-un mic superman şi ne-am bate puţin pentru ei?

Uite, întreb si eu, căt mergi tu cu 5 litri de benzină?
Dacă un prieten te-ar ruga să faci un ocol şi să-i duci piciul până la şcoală, ai face-o?
Este un copil cu autism şi nu-ţi ia mai mult de 10 minute.
Vrei să o faci?
Intră aici:

https://www.kompostor.ro/evenimente/9058-microbuz-pentru-copii-cu-autism  ,

donează echivalentul a 5 litri de benzină şi astăzi tu ai dus-o pe Maria, fetiţa aceea cu ochii ca niste cărbuni aprinsi, la scoală.
Pentru zece minute bucură-te de zâmbetul ei.
Ia-ţi bilet de microbuz!

Notă: Acest text este doar un sprijin pentru o campanie umanitară.
Pentru detalii aici:

https://www.facebook.com/SiNoiSuntemCopiiiVostri/

Aurelia Osmanaj

Motto:
O să vezi Adelina că într-o bună zi nimeni nu se va mai teme de autism.

Am tot scris despre ea. Și am să mai scriu. E puținul din ceea ce pot și știu eu să fac. Să colorez literele pentru a desena oameni frumoși.
Adevărul este că povestea asta nu e despre Aurelia. Deși este un om frumos, o femeie ce a imbrațisat iadul, asa cum e el, și a dat cu el de pamânt.
Povestea asta este despre noi.
Stiu, nu putem ajuta toți oamenii cu probleme din lume. Nu o cere nimeni, dar aici și acum putem măcar încerca.
Aurelia nu-și propune să rezolve problema autismului. Nici nu ar putea. Îsi dorește, în simplitatea ei, ca sufletele minunate pe care le protejeaza cu aripile ei ciuruite, să se bucure de parfumul Crăciunului, așa cum orice copil merită să o facă.
Globuri, un brad, cadouri in jurul lui.
Lucruri ce stau la îndemâna noastrâ.

Închide ochii.
Măcar atât poți face. Imaginează-ți că ai fi acolo și ai putea să vezi chipul acelui copil deschizând un cadou care să-l bucure. Imaginează-ți cum țopăie în jurul bradului și te imbrățișează de zeci de ori. Cu toții am fost copii.
Sunt sute, poate mii de campanii pe facebook. Scrisori pentru Moș, cămine de bătrâni. Cu toții au nevoie de ajutor. Uneori devine prea mult, sufocând oamenii.
De ce ar fi Crăciunul Aureliei altfel?
Pentru că Aurelia nu are în spate o mașină media, nu are echipe de voluntari. Este doar o femeie ce nu a vrut să se dea bătută, ce nu a vrut să-și plângă de milă și a hotărât să se bată până la ultimul strop de energie, pentru un răsărit adus sufletelor ei dragi.
Un glob sau un cadou nu este darul pentru Aurelia.
Este ceea ce poți face tu, simplu, pentru bucuria unui copil necunoscut.

Nu știu să fac campanii sociale. Nici nu-mi propun.
Eu mă pierd într-un romantism naiv, într-o poveste de dragoste complicată, în vise și unicorni. Nici dacă aș vrea nu aș ști să vă conving să vă implicați.
Mă gândesc totuși că 50 de RON, pentru un cadou, nu este o sumă imensă. Că niste globuri frumoase, pe care nu le mai folosim pentru că anul acesta am ales o altă nuanță, avem cu toții.
Cât de greu poate fi să trimiți un mesaj să întrebi:
-Hei aș putea face ceva, cât pot eu, să ajut un înger?

Iar dacă tu nu o poți face, vorbeste-i unui prieten despre asta, distribuie una din postarile ei.
Intră pe pagina ei.
Bunătatea absolută nu există, dar un grăunte de bunătate avem cu toții in suflet.

Peste ani

Imi amintesc vag copilaria mea. Un pusti extrem de pirpiriu, putin cracanat, cu un ghiozdan imens in spate, purtand o uniforma mai mereu cu un numar mai mare si asta evident multumita fizicului “impresionant” pe care-l aveam.
Dezordonat.
O, da! In toate amintirile mele am mainile murdare de cerneala, nasturii de la camasa rupti si cel putin o nazbatie ce trebuia sa o ascund.
Spre disperarea parintilor mei trebuia sa-mi cumpar rechizite (penar, stilou, rigla) la cateva saptamani, pentru ca, intr-un fel sau altul, aveam un talent nativ sa le uit sau sa le pierd cumva.

Nu am fost niciodata un tocilar. Probabil si pentru ca alzheimerul timpuriu, contactat de la o pisica ratacita, a risipit orice talent de a memora prin repetitie. Toate cartoanele acelea colorate si coronitele acumulate ca premiant nu au venit niciodata ca rezultatul unei obsesii pentru invatatura. Nici un copil normal nu intelege importanta educatiei asa cum o intelegi atunci cand esti adult.
Iar asta nu cred ca este neaparat ceva rau.
Cred mai mult intr-un echilibru, frumos armonizat, intre invatatura si copilarie, in detrimentul ideii ca, in general, copiii trebuie sa reprezinte niste fiinte perfecte, suma viselor si frustrarilor noastre.
Daca suma calitatilor unui copil este cel putin egala cu cea a nazbatiilor, atunci este un copil minunat.

Azi incepe un nou an scolar.
Cu picii de clasa intai si emotiile lor cat intreg universul. Tot azi, un pusti drag paseste in clasa a VIII-a, cu tot ceea ce inseamna asta pentru sistemul de invatamant actual.
Nu va fi un an usor.
In ultimii ani oameni apropiati mie au trecut prin nebunia ce poarta acum numele de examen de capacitate. Chiar daca nu am fost implicat direct, am simtit perfect presiunea ucigatoare din spatele acestei bariere.
Bani, multi bani, meditatii, nepasarea sistemului, dorinta fireasca a parintilor ca sufletul lor sa reuseasca, presiunea enorma pe care copilul o resimte, toate ca un malaxor ce ucide orice bucurie de educatie.
Nu asta ar trebui sa insemne invatamantul.

Un an bun, copii ! Un an care sa te duca acolo unde-ti doresti tu, L!