Semne

Nu înțelegi disperarea până când nu te agăți de o rădăcină uscată, pe marginea prăpastiei, privind la hăul de sub tine.
Atunci, orice adiere de vânt, orice pescăruș care zboară, capăta un sens mistic, strângi până la sânge de ultimul tău ciot de sperantă și crezi.
Semnele apar atunci când accepți că unele lucruri nu trebuie să le întelegi, trebuie doar să le simți.

Un nor care apare de niciunde și te protejează atunci când nu mai aveai nici o speranță. Același nor care-și oprește lacrimile brusc, cât să privești în ochi un pescăruș ce s-a apropiat de tine pentru a-ți transmite că o sa fie bine.
O floare de foc al cărei sens îl înțelegi după doi ani, într-un moment când agățat de rădăcina aceea deasupra prăpastiei aveai atâta nevoie să ți se spună să ai încredere.

Cu toți ne temem. Chiar și cei care-și ascund demonii întunericului departe de ei însăși. Nu există certitudini, există doar speranța că răul cel mai mare nu ți se poate întâmpla ție.
Iar atunci când se întâmplă…
Atunci, unica șansă este să ai lângă tine cei mai frumoși oameni. Cei care stau pe buza prăpastiei, aplecați și îti șoptesc, privindu-te in ochi:
-Nu am să te las să te prăbușești, sunt aici, va fi bine.

Nu știu ce va fi mâine, dar știu ce a fost azi, ceea ce a fost ieri și mai știu că oricât de greu mi-a fost în viață, o mână nevăzută mi-a adus aproape cei mai frumoși oameni din lume.
Iar dacă mă voi prăbuși, voi avea în palma mea o parte din ei, din transpirația lor. Ultimul lucru pe care-l voi vedea nu va fi marginea prăpastiei ci chipul lor zâmbind.
Iar zâmbetul lor este cel mai bun semn că o să fie bine.

Publicitate

Am nevoie

Am atâta nevoie de zâmbetul tau, de o atingere blândă care să risipească demonii din jurul meu.
Dacă mai pot fi îmblânziți…
Mă plimb aiurea pe străzi și tot ceea ce-mi doresc acum este prezența ta. Tinându-mă de mână, într-o tăcere asurzitoare, să rătăcim prin ploaia măruntă născocind speranțe.

Am atâta nevoie de un om bun, de sufletul smerit ce privea spre divinitate cu teama că a lăsat orgoliul să acopere cu cenușă bunătatea din sufletul ei. Iubirea vindecă răni. În primul rând a celor care o dăruiesc.
Fi gând bun.

Când te prăbușești, când întreg universul se spulberă în miliarde de cioburi, iar tu nu ști și nu ai puterea să te agăți de nimic, unicul lucru care contează este să ști. Să ști că în bezna aceea, chiar dacă nu o vezi, există o mână care este întotdeauna întinsă pentru tine. Să ști că indiferent cât de tare te-ai rătăci, acolo, în neant, este cineva care se gândește la tine.

Am nevoie de un zambet si de un milion de cuvinte frumoase, spuse in tacere.
Și poate și de un strop de nebunie.
Nebunia ta.

Floarea soarelui

I-am surprins privirea cum se pierde în albastru cerului, visând la o altă vară fierbinte. Zâmbea îndragostită. O lacrimă, sub formă de petală, s-a desprins usor plutind nostalgic într-un dans doar de ea înteles.
Deja îi era dor de el.

Îmbrăcat in hainele lui perfecte, de un albastru seducător, soarele știa că povestea lor s-a terminat. Poate la anul sau poate într-o altă viată.
Înca îi simțea respirația, puful galben ce-i mângâiase buzele atata timp. Îsi dorea sa ramană, dar era deja octombrie si amânase de prea multe ori plecarea.
Deja îi era dor de ea.

Obisnuiesc sa primesc complimente. Este adevarat, mai des atunci cand sunt senin. Mulți iubesc culoarea pielii mele albastre. Chiar si atunci cand pufi rebeli de nori nu-mi dau pace.
I-am vazut de atatea ori. Atația ani. Aceeași poveste.
Se indragostesc la inceput de mai, se iubesc ca doi adolescenti o vara intreaga și apoi se pierd in tacere, imbracati in haine arămii.
Vine iarna si deja o sa-mi fie dor de ei.

Trupul ei firav, înca căuta îmbrațisarea lui. Îi era atât de dor de felul in care o săruta dimineata, de soaptele lui fierbinți ce-o făcea sa viseze la nemurire. În depărtare, cerul de-un rosu aprins colora iesirea lui din scena. Întotdeauna a stiut să-si facă o iesire spectaculoasă.
Îl iubea așa cum l-a iubit în alte mii de vieți.
Stia că-l vede pentru ultima dată.

Iubirea este momentul acela când răsăritul îți apartine in totalitate. Când albastru devine mai mult decât o culoare, este zâmbetul din privirea ta.
Până la urmă lumea asta este atât de simplă.
Cer, pământ și uneori doi îndragostiți.
Ne pierdem în nimicuri, în ambiții si orgolii, uitând că lumea este albastră.
Preocupați sa ne sfașiem între noi, aproape am uitat să ne bucurăm de ultimele zile cu soare.
Acest text este o pledoarie pentru întoarcerea la normalitate.
Lumea poate fi si altfel.

Focul din noi

Deși întunericul s-a lăsat peste noi, flăcări mocnite ard peste tot. Am avut nevoie de un referendum pentru a aprinde ruguri și a arde emotii, luminând în noi parți învăluite în negură.
Ne-am amintit de Dumnezeu, așa cum ne-am amintit ca unii sunt mai vrednici de iubirea Lui ca alții.
Am țintuit cu focul inimii colegi, judecandu-i după propriile noastre alegeri, așa cum am redescoperit oameni care trăiesc în lumea lor, în bula lor de neutralitate, privind indiferenți cum arde întregul univers în jurul lor.

Au fost si revelații.
Oameni care habar au ce-și dorește partenerul de lânga ei, care trăiesc într-o rutină bolnăvicioasă, incapabili să înțeleagă dorințele celor apropiați, dar știau cu certitudine ceea ce-și doreste Dumnezeu.
Într-o societate în care 9 din 10 cupluri sunt atât de plictisite unul de celălalt încat doar o hartie si copiii îi mai țin împreuna, problema celorlalți a devenit mai importantă decât problema lor.

Într-un fel sau altul mâine o vom lua de la capat. În piesa aceasta proastă de teatru pe care o jucam cu toții.
Ne vom trezi dimineața, preocupați de a castiga bruma de bani necesară să mascheze nefericirea noastră profundă. Cumpărăm lucruri pentru că oameni avem tot mai puțini în suflet.
Și ne vom preface.
Că viata noastră, că familia noastră, că relatia noastră cu Dumnezeu este ceea ce trebuie sa fie.

Arde.
Iadul din noi s-a luminat mai bine ca oricând în aceste zile. Ura, indiferent de care parte a fost. Nepăsararea celor care au stat de-o parte ridicand din umeri, pentru ca nu e problema lor.
Blasfemia celor care au folosit Cuvântul Domnului pentru a-și justifica rugurile aprinse, uitând că Iisus a spus : „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”
Am uitat că focul ar trebui sa incălzească suflete nu să le transforme în scrum.

Cred ca unica formă benefică de a arde este cea din iubire.
Să arzi, plin de pasiune, iubind pe cineva mai mult decât ai fost vreodată capabil să te iubesti pe tine.
Să traiesti alături de cineva daruindu-i zi de zi cea mai frumoasă parte din tine, să-l faci să-și dorească ca eternitatea să însemne o licărire din iubirea ta.
Caută-L pe Dumnezeu, dar nu fi zmintit să crezi că l-ai gasit doar printr-o rugă.
Credința nu este literă, credința este suflet.

Cine mai stinge ura din noi?

FOTO: Album personal.

Dor de simplitate

Imi amintesc perfect toiagul de lemn, o copie amuzanta desprinsa parca din The Lord of the Rings , pelerinele de ploaie puse in niste genti zdrentuite, rasaritul unui cer de vara, undeva pe un camp nesfarsit. Nu cred ca aveam mai mult 8-9 ani, iar pentru niste copii “veniti de la Bucuresti” mersul cu cireada de vaci, vara la bunici, era un episod de vacanta pe care nici o litera l-ar putea descrie.
Plecam dimineata, cu mult inainte de rasarit si ne intorceam seara o data cu apusul.
15 ore de alergatura pe campii, prin noroi si balega de vaca, prajiti la propriu de un soare ametitor, sorbind din niste bidoane apa statuta din niste puturi gasite pe camp.

Bunicii mei, poate cei mai blanzi bunici din lume, ne-au inconjurau intotdeauna cu caldura, dar au stiut sa ne si responsabilizeze. Respectul fata de oamenii din jurul tau, fata de natura, fata de munca si invatatura, au venit firesc de la niste oameni simpli care nu aveau nevoie nici de internet, nici de cursuri de parenting pentru a oferi cea mai importanta lectie de viata : fericirea vine din simplitate, din ceea ce esti, nu din ceea ce ai.
Acolo, alergand impiedicat dupa o vacuta ratacita, am invatat ca fiecare suflet are nevoie de stropul de bunatate din tine. Nu tu esti cea mai importanta piesa din universul asta, fiecare fir de iarba, fiecare izvor, fiecare ciuline sau suflet au rolul lor, iar tu esti nimic fara ele.

Imi e dor de simplitatea copilariei mele. Imi e dor de oamenii frumosi, umili, fara poleiala aurita, a celor de acum. De tricourile rupte si cusute din nou si din nou, dar care respirau a viata prin ceea ce eram noi si nu prin firma care le producea..
Imi lipsesc oamenii aceia arsi de soare care alergau cu galetiile pentru a-si ajuta un vecin atunci cand ardea o capita de fan, departe de egoismul si individualismul celor de acum.

As vrea sa pot descrie copiilor din ziua de azi cum este sa mergi intr-o caruta plina de coceni de porumb, trasa de doua vaci, dupa o zi in care nu ai vazut umbra, culegand porumb, dar fericit ca ai scapat de aglomeratia otravitoare a orasului.
Cum poti explica unui copil care nu merge nici macar o statie de tramvai pe jos, pentru ca parintii folosesc automobilul si pana la piata, cum este sa mergi dimineata, la 5 ani, cu un card de gaste, cativa kilometrii pentru a le duce la camp?
Ce mai inseamna simplitatea in lumea noastra?

Am scris acest text, inspirat de postarea de pe un blog pe care-l urmaresc cu placere. Ei, este un elogiu adus bunicilor. Priveam poza de pe acel blog si-mi aminteam de bunicii mei. De simplitatea lor. De respectul ce le datorez pentru ceea ce sunt.
Le multumesc.

 

Foto: arhiva personala