Arhive pe etichete: dragoste

Twenty

8101668316_803240a30a

A trecut ceva timp peste noi.
Se spune ca timpul erodează totul, rutina roade din tine ca o hiena infometata, ne pierdem ucisi de inevitabilele imperfectiuni.
Si atunci, de ce eu inca te privesc ca un miracol?
De ce refuz sa las ghimpii realitatii sa se agate de visul nostru?

Imi amintesc inceputul, neincrederea si teama ce ma tinea legat de pamant. Ai luat fiecare za, eliberandu-ma, insuflandu-mi curaj, soptindu-mi cuvinte in care nici tu nu credeai:
-Povestea noastra se va sfarsi altfel, vei vedea.
Amandoi aveam atata nevoie de cuvintele tale, de aceasta scanteie magica care sa destrame intunericul din noi.

Nu exista oameni perfecti. exista oameni in care crezi si alaturi de care simti ca visele tale conteaza, care-ti insufla sentimentul ca poti mai mult.
Un om ce nu indrazneste sa zboare, va face tot posibilul sa-ti taie si tie aripile, pentru ca se teme ca asa te va pierde.
Din pacate acest gen de oameni au stiut sa ne ingroape pe amandoi.
Deocamdata.

Twenty
Va ramane intotdeauna mai mult decat un numar. Asa cum povestea noastra va fi intotdeauna mai mult decat o frumoasa nebunie. Timpul si rutina macina totul. Nu si lumea noastra. Pentru ca ea este construita din pasiune. Din credinta ca intr-o zi totul va fi altfel.
Twenty va ramane un vis ascuns in care ne vom refugia de fiecare data cand nu vom mai sti in ce sa credem.

Mi-ai promis ca la batranete vom avea ce povesti. Si avem. O nebunie unica, creata nimic si inramata adanc in sufletul nostru.
Acum, iti promit si eu ceva.
Nu voi renunta niciodata sa cred, sa sper si sa te incurajez sa zbori spre cer, imbratisandu-ti visele.
La batranete nu doar ca vei avea ce povesti, dar o vei face frumos, despre renastere si incredere.
Vom sti sa folosim timpul nu pentru a distruge ci pentru a creea.

Twenty, nu este doar un numar. Este o promisiune.

Te iubesc, M!

Reclame

10 comentarii

Din categoria Ana

Prichinduța

12

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

4 comentarii

Din categoria Fantezie

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Prima iubire

himera_by_nikkin82-d3dyd58

-Hei, Allan la ce te gandesti?
Vocea ei m-a trezit brusc din reverie. Sangele s-a transformat brusc in particule de gheata,  caseta s-a rostogolit straina pe masa, iar eu descopeream pentru prima data imposibilitatea de a-mi desclesta maxilarul.
Nu puteam sa-i spun nimic, asa cum nu reusisem sa-i soptesc macar un cuvant in ultimele trei luni.
Trei luni, atat trecuse.

O intalnisem in acelasi loc, dar in alte circumstante.
O dupa amiaza frumoasa de primavara. Eram grabit sa ma intalnesc cu altcineva, dar nu-mi gaseam cheile. Realizez ca le uitasem in camera surorii mele, asa ca bat usor la usa.
O voce necunoscuta imi raspunde:
– Intra! Deschid usa si zaresc o fata extrem de slabuta, cu un par saten ca umbra unui suras, ce-mi zambeste sfidator ucigandu-ma cu privirea ei arzatoare.
– El este fratele tau? continua vocea, adresandu-se surorii mele.
– Da.
-Eu sunt Ana! Ana D. Si-mi intinde mana.
Pierdut, prabusit in propria timiditate, schitez un zambet si-i raspund:
-Allan.
Ies rapid pe usa, fugind nauc de propriile trairi. Nu-mi puteam scoate din minte ochii ei nepamanteni, atat de vii, de frumosi.
Pentru prima data in viata mea o parte din mine isi dorea sa fi ramas.

-Hei, Allan la ce te gandesti ?
Brusc ma trezesc din reverie incercand sa soptesc ceva.
Toata seara evitasem privirea ei, iar acum ne despartea doar 30 de cm.
– La nimic, ma gandeam la ce melodie sa pun. Scuza-ma putin.
Si am fugit. Am fugit departe de ceea ce simteam, de ceea ce-mi doream. Departe de primavara din privira ei, de mirosul ei placut de viata, de zambetul ce-mi ucidea noptile.
-Te uti la Ana?
Vocea vesela a lui Bogdan se aude brusc din spatele meu.
– Aaa.., nu. Nu e genul meu,e mult prea tacanita pentru mine, raspund incercand sa maschez cat mai bine ceea ce simt.
Intunericul din camera se prelugea aevea si in interiorul meu. Simteam cum ma afund cu totul in fotoliul in care stam, cum fiecare particica din mine se disipeaza revoltandu-se impotriva demonului fricii ce-mi stapanea creierul. Plangeam zambind fara ca nici o urma din trairiile mele sa se reverse in realitate.

Brusc, ma ridic din fotoliu si ma indrept spre coltul in care era ea. Rasul ei inocent imi gadila urechile. Ma apropii, o iau usor de mana si ii soptesc cu o forta pe care nu am avut-o niciodata:
-Dansezi Ana ?
Imi zambeste stingher si se ridica in picioare.
Pielea ei fina imi inunda palmele udand seceta din sufletul meu.
Undeva, departe se aude o melodie, dar singurul lucru pe care-l mai aud este respiratia ei ce ma curata de toate temeriile. O privesc pentru o secunda, iar bratele mele o trag usor spre pieptul meu. Surprinzator, dar nu se impotriveste, se lipeste de mine lasandu-si capul pe umarul meu. Si atunci…
Atunci dispare totul. Un vortex colorat cuprinde universul si simt cum nimic numai conteaza. Vreau doar sa inot in privirea ei, sa-i simt caldura rasuflarii cum imi usuca iarna din sufletul meu. Ca o papusa condusa de fire invizibile, imi aplec putin capul si ii ating usor buzele intr-un sarut pe care l-am dorit in fiecare secunda din aceste trei luni.
-Cred ca sunt indragostit de tine Ana. Cuvintele se impletesc cu sunetul muzicii, simt cum ma trage usor spre ea,si aud:

-Ce naiba spui tu acolo ? O mana m-a scuturat violent, trezindu-ma brusc in fotoliu.
Totul a fost doar un vis , niciodata nu ma ridicasem de acolo.
Bogdan ma intreaba din nou:
-Ce spui ma nebunule acolo, de cine esti indragostit?
-De nimeni, raspund trist. Nu pot sa-mi tradez logodnica numita timiditate. Probabil voi traii toata viata intrebandu-ma cum ar fi fost daca. Daca totul nu ar fi fost decat o himera. Probabil nu voi afla niciodata.
Sau poate nu 🙂

Articolul complet aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2015/02/03/himera/

Prietenii de la „Literatura ca utopie” au avut zilele astea un subiect apetisant: prima iubire.
Nu am timp sa scriu, dar oare ce as putea spune in plus fata de ceea ce am spus deja in acest text mai vechi?
Poate ca doar:
Inca te iubesc, Ana!

10 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

O mica nebunie

14218247_10210272636791124_1983544784_n

Cateva picaturi de apa se prelingeau timide prin parul ei colorat. Probabil eram mult prea aproape de fantana ce gangurea sfioasa in mijlocul pietei. Stateam pe bordura, isi lasase capul pe umarul meu si mancam impreuna un covrig cumparat din gara orasului.
Se juca tacuta cu mana mea, desenand usor cu aratatorul ceva in palma. Doar ea stia ce, dar in privirea ei citeam atata fericire incat trebuia sa fi fost ceva superb.

Era atat de liniste in piata aceea pustie, in orasul acela strain imbatranit de vreme, cu dalele de piatra vechi pe care le batatorisem cateva zeci de minute.
Timpul parea ca se oprise in loc.
In orasul acesta, in viata si sufletul nostru.
Plecasem din Bucuresti doar cu un rucsac, biletele dus intors, cazarea de o noapte si 20 euro in buzunar. Undeva la mii de kilometri de casa, intr-o tara straina, tot ce aveam la noi era fericirea de a ne tine de mana.

Priveam amuzat genuchiul ei zdrelit, cu urme de praf si sange amestecat, ca al unui copil nazdravan. Alunecase atunci cand alerga razand pe una din strazile orasului, fugind de mine.
Ii placea sa se joace, ii placea sa ma provoace, undeva inauntrul ei ramasese un copil poznas, iar asta ma facea sa o ador atat de mult.
Zambea. Zambea atat de frumos.
Era atata liniste pe chipul ei.

Am simtit cum ma strange usor de mana, imi arunca o privire poznasa, apoi fara sa spuna nimic s-a ridicat tragandu-ma dupa ea. A sarit peste balustrada de protectie de la marginea pietei si s-a catarat tacanita pe stancile abrupte ce sarutau haul.
Construit intr-un vechi golf, inconjurat din toate partile de un superb lant muntos, iar spre sud, acolo unde priveam noi acum, de o plaja incantatoare, orasul parea rupt dintr-un basm vechi, din vechile povestiri cu elfi si hobiti, cu cladiri din piatra, o mica foratareata, probabil ca un ultim refugiu pentru atacul piratilor din vremurile de demult, un loc in care timpul parea ca nu pasise, incremenit de secole.

Suspendati in locul acela interzis, privind cum la 30-40 de metri sub noi valurile loveau cu putere stancile, undeva in departare rosul perfect al soarelui ce rasarea din mare o facea pe Ana sa tremure usor.
Primele raze ii mangaiau deja chipul fericit, se intoarse spre mine, ma saruta pe obraz si-mi sopti:
– Te iubi-dubi, dalmatianul meu drag .
Apoi privind spre rasarit isi lasa capul pe umarul meu sorbind insetata fiecare metru in care lumina se nastea din mare.

[…]

continuarea textului aici:

https://albertaiconty.wordpress.com/2016/09/04/just-another-story/

 

Pentru ca am vazut ca tema prietenilor de la „Literatura ca utopie” a fost azi : o mica nebunie, iar mie imi place sa ma joc , am repetat „aroganta”  de ieri, lundu-o ca o provocare, postand si eu o nebunie, este adevarat mai veche, dar nu ne incurcam noi in detali :))))

8 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri