Drumul de la divinitate la rațiune

În momentul în care te prăbușești, când totul în jurul tău se transformă într-o pulberă gri care te sufocă, instinctiv ridici privirea în sus căutând mistic o rază de speranță.
Neputința trezește în noi cele mai întunecate temeri, căutând în inexplicabil o fereastră să evadăm din realitatea care ne copleșește.
Sunt cicatrici ale căror sens le înțelegem doar atunci când nu ne mai putem vindeca.

Problemele repetate de acasă și de la job crestase atât de adânc în sufletul ei încât avea momente când își dorea să rămână prăbușită, incapabilă să își mai dorească să se mai ridice..
Singur, un ultim zid în fața valurilor ce o loveau neîntrerupt, am găsit în frumusețea pasiunilor ei, în talentul și iubirea ei pentru frumos, unicul remediu împotriva otrăvi ce o ucidea puțin câte puțin.
Așa a apărut floarea, o pictură abstractă, făcută din pix, o strălucire mistică al cărui sens l-am înteles mult mai târziu.

Acolo, pe scaun, vocea doctorului părea venind dintr-o altă lume. O lume unde sensul cuvintelor simple părea acum de neînțeles.
-Biopsia arată că ai o formă de cancer extrem de agresiv, va trebui să…
Nu am putut asculta până la sfârșit. M-am ridicat si am năvălit pe culoarele spitalul, fugind de o realitate ce mi se părea inacceptabilă.
Imi venea să urlu, să mă strivesc de unul din pereți, sperând că e doar un vis și mă voi trezi în patul meu, transpirat, după un coșmar îngrozitor.

Nu, nu era un vis, iar tot ceea ce credeam eu că știu, că înțeleg despre ceea ce simte un om ajuns în situația asta, era total diferit.
Căutând refugiul în divinitate, acolo în fața chiliei unde își petrecuse ultimii ani din viață părintele Arsenie Papacioc, încetasem să mai cred în miracole.
Apoi am văzut-o…
Coperta aceea de carte, una din cărțile preferate ale părintelui…și floarea.
Floarea aceea abstractă, unică, pe care ea o desenase pentru mine în urmă cu trei ani. După o vitrină de sticlă, irațional, ca un număr de magie cu divinitatea, un desen al cărui sens îl cunoșteam doar eu si ea, părea o șoaptă dintr-o altă lume care îmi spune că va fi bine.

Cum este posibil ca cineva să deseneze cu trei ani înainte o floare al cărui sens ajungi să-l înțelegi într-un moment de cumpănă și mai ales cum pot fi identice două hârtii de la doi oameni diferiți ?
Ce este mistic si ce este rațional în viața noastră? Cum poți explica lucruri ce nu pot fi explicate?
Ne certăm cu Dumnezeu arunci când ne rătăcim, dar cumva, tot prin divinitate întâlnim oameni care ne ajută să găsim drumul.

Publicitate

Umbră

Încercam să-mi feresc pielea dalmată de razele soarelui mult prea puternic, dar în mulțimea aceea era aproape imposibil.
Căutam cu privirea un nor stingher, avid de un strop de umbră.
Fără acel petec de cer care să îmblânzească puțin fiara de foc, mult nu mai puteam să stau.
Pielea, deja rosie, clocotea de furie rezistând cu greu torturii.

20 de ani de așteptare și acum ne despărțeau doar câțiva metri.
I-am surprins privirea cautându-mă și instinctiv m-am ascuns după persoana din fața mea.
Nu am știut să reacționez altfel.
Sentimente confuze, un amalgam de teamă și fericire îmi măturau gândurile, amintindu-mi de trăiri adolescentiene.
Tot la cațiva metri de ea.

Am văzut-o cum coboară scările venind spre noi.
M-a surprins.
Stiam că ține la mine, dar trecuse atât de mult timp de când cineva nu-și mai riscase liniștea pentru a-mi arata asta. Gestul ei m-a luat pe nepregătite.
M-a privit, zâmbindu-mi inocent.
Eram blocat.
Incapabil să rostesc câteva cuvinte, să mă apropii de ea, o priveam pierdut ca un copil fâstâcit în prima zi de școală.

Mult timp m-am întrebat de ce m-am comportat așa în după amiaza aceea.
De ce nu m-am apropiat de tine să te îmbrățisez sau să te sărut discret pe obraz. De ce nu am răspuns curajului pe care tu l-ai avut, cu un zâmbet.
Nu știu! Sincer nu știu.
Obsesia mea de a nu-ți crea probleme, chiar și fără voia mea.
Teama că ești privită…
Dumnezeule, și cât de mult îmi doream atunci să-ți ating mâinile!

Încă merg pe stradă și te caut cu privirea.
Te văd în multime, în fiecare chip colorat, fiecare femeie care zâmbește.
În toți oamenii diferiți.
Pozele tale, în care te strâmbi ca un copil tăcănit, îmi amintesc de ce m-am îndrăgostit de tine. Pentru că în venele tale nu curge sânge, ci nebunie pură.
Tu ești muzică, dar ești un solo de chitară dement, a cărei vibrație doar un alt nebun o poate simții până în adâncul sufletului.

A început să plouă. Îți amintești?!
De nici unde, nori cenușii ne-au răcorit sufletele..
Povestea noastră a fost o sumă de miracole pe care puțini le-ar înțelege.
Poate uneori nici noi.
Atunci, privindu-te de dincolo de gard, mi-am făcut o promisiune.
Nu voi renunța niciodată să cred în tine.
Voi fi acolo, lângă sufletul tau, pentru totdeauna.
Chiar și doar ca o umbră.

Aurelia Osmanaj

Motto:
O să vezi Adelina că într-o bună zi nimeni nu se va mai teme de autism.

Am tot scris despre ea. Și am să mai scriu. E puținul din ceea ce pot și știu eu să fac. Să colorez literele pentru a desena oameni frumoși.
Adevărul este că povestea asta nu e despre Aurelia. Deși este un om frumos, o femeie ce a imbrațisat iadul, asa cum e el, și a dat cu el de pamânt.
Povestea asta este despre noi.
Stiu, nu putem ajuta toți oamenii cu probleme din lume. Nu o cere nimeni, dar aici și acum putem măcar încerca.
Aurelia nu-și propune să rezolve problema autismului. Nici nu ar putea. Îsi dorește, în simplitatea ei, ca sufletele minunate pe care le protejeaza cu aripile ei ciuruite, să se bucure de parfumul Crăciunului, așa cum orice copil merită să o facă.
Globuri, un brad, cadouri in jurul lui.
Lucruri ce stau la îndemâna noastrâ.

Închide ochii.
Măcar atât poți face. Imaginează-ți că ai fi acolo și ai putea să vezi chipul acelui copil deschizând un cadou care să-l bucure. Imaginează-ți cum țopăie în jurul bradului și te imbrățișează de zeci de ori. Cu toții am fost copii.
Sunt sute, poate mii de campanii pe facebook. Scrisori pentru Moș, cămine de bătrâni. Cu toții au nevoie de ajutor. Uneori devine prea mult, sufocând oamenii.
De ce ar fi Crăciunul Aureliei altfel?
Pentru că Aurelia nu are în spate o mașină media, nu are echipe de voluntari. Este doar o femeie ce nu a vrut să se dea bătută, ce nu a vrut să-și plângă de milă și a hotărât să se bată până la ultimul strop de energie, pentru un răsărit adus sufletelor ei dragi.
Un glob sau un cadou nu este darul pentru Aurelia.
Este ceea ce poți face tu, simplu, pentru bucuria unui copil necunoscut.

Nu știu să fac campanii sociale. Nici nu-mi propun.
Eu mă pierd într-un romantism naiv, într-o poveste de dragoste complicată, în vise și unicorni. Nici dacă aș vrea nu aș ști să vă conving să vă implicați.
Mă gândesc totuși că 50 de RON, pentru un cadou, nu este o sumă imensă. Că niste globuri frumoase, pe care nu le mai folosim pentru că anul acesta am ales o altă nuanță, avem cu toții.
Cât de greu poate fi să trimiți un mesaj să întrebi:
-Hei aș putea face ceva, cât pot eu, să ajut un înger?

Iar dacă tu nu o poți face, vorbeste-i unui prieten despre asta, distribuie una din postarile ei.
Intră pe pagina ei.
Bunătatea absolută nu există, dar un grăunte de bunătate avem cu toții in suflet.

Focul din noi

Deși întunericul s-a lăsat peste noi, flăcări mocnite ard peste tot. Am avut nevoie de un referendum pentru a aprinde ruguri și a arde emotii, luminând în noi parți învăluite în negură.
Ne-am amintit de Dumnezeu, așa cum ne-am amintit ca unii sunt mai vrednici de iubirea Lui ca alții.
Am țintuit cu focul inimii colegi, judecandu-i după propriile noastre alegeri, așa cum am redescoperit oameni care trăiesc în lumea lor, în bula lor de neutralitate, privind indiferenți cum arde întregul univers în jurul lor.

Au fost si revelații.
Oameni care habar au ce-și dorește partenerul de lânga ei, care trăiesc într-o rutină bolnăvicioasă, incapabili să înțeleagă dorințele celor apropiați, dar știau cu certitudine ceea ce-și doreste Dumnezeu.
Într-o societate în care 9 din 10 cupluri sunt atât de plictisite unul de celălalt încat doar o hartie si copiii îi mai țin împreuna, problema celorlalți a devenit mai importantă decât problema lor.

Într-un fel sau altul mâine o vom lua de la capat. În piesa aceasta proastă de teatru pe care o jucam cu toții.
Ne vom trezi dimineața, preocupați de a castiga bruma de bani necesară să mascheze nefericirea noastră profundă. Cumpărăm lucruri pentru că oameni avem tot mai puțini în suflet.
Și ne vom preface.
Că viata noastră, că familia noastră, că relatia noastră cu Dumnezeu este ceea ce trebuie sa fie.

Arde.
Iadul din noi s-a luminat mai bine ca oricând în aceste zile. Ura, indiferent de care parte a fost. Nepăsararea celor care au stat de-o parte ridicand din umeri, pentru ca nu e problema lor.
Blasfemia celor care au folosit Cuvântul Domnului pentru a-și justifica rugurile aprinse, uitând că Iisus a spus : „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”
Am uitat că focul ar trebui sa incălzească suflete nu să le transforme în scrum.

Cred ca unica formă benefică de a arde este cea din iubire.
Să arzi, plin de pasiune, iubind pe cineva mai mult decât ai fost vreodată capabil să te iubesti pe tine.
Să traiesti alături de cineva daruindu-i zi de zi cea mai frumoasă parte din tine, să-l faci să-și dorească ca eternitatea să însemne o licărire din iubirea ta.
Caută-L pe Dumnezeu, dar nu fi zmintit să crezi că l-ai gasit doar printr-o rugă.
Credința nu este literă, credința este suflet.

Cine mai stinge ura din noi?

FOTO: Album personal.

Trepte

Cautam in divinitate treptele lipsa din existenta noastra. Prea mandri sa acceptam haurile negre prin care ne prabusim cateodata, urlam furiosi, scrâșnind din dinti, ridicand pumnul amenintator spre cer.
Pentru prea multi dintre noi divinitatea este reprezentata de un umil batranel, ce sta la capatul scarii, privindu-ne dojenitor cum sarim din treapta in treapta, recompensandu-ne generos cu un loc in Edenul de deasupra scarii sau in Hades-ul de sub treptele existentei noastre.
Dar daca Dumnezeu este mai mult de atat?
Daca Dumnezeu reprezinta defapt partea din noi pe care nu o intelegem?

 

Acest text este scris ca o joaca de-o clipa urmarind proiectul generos al prietenilor de la Literatura ca utopie.