Arhive pe etichete: educatie

Nu pot trăi fără tine

82159169_2628752713846096_769091916724699136_o

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

14 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Ah, Nicoleto, tu ființă pură!…

baiat_macho_shutterstock_15089659_01

Este primul text pe 2019, aşa că am decis să încep cu un pamflet, nu de alta, dar şi romantismul ăsta desuet prea suceşte minţile naivilor ce cred că dragostea poate fi o stare.
Ideea mi-a venit când în miez de noapte am gasit un text viral la care o bună parte din lista mea de prieteni comentau şi lăicuiau la greu.

Poate una din cele mai minunate categorii de tipi ce se dau pe net cu păreri sunt haterii. Ei ştiu tot. Despre dragoste, politică şi obligatoriu despre popi.
Cum care popi?
Aia de te aleargă pe scara blocului cu busuiocul, ciordindu-ţi portofelul cu banii ce-i aveai puşi deoparte pentru excursia din Islanda, la vară.
Popii aştia, nişte bulangi cu toţii.
Iar bisericile. Toate au candelabre de aur, iar pe jos parchet din abanos.

Acum hai să ne întoarcem la Julieta noastră.
Textul era haios, chiar am zambit, până în punctul în care am ajuns la faza cu fraierii care aduc flori şi proastele care au o reţinere să si-o tragă cu fătul frumos de la coada cu ouă.
Sau la ouă. Nu am înteles prea bine.
Naşpa.
Cum bre să fi selectivă, să stai ca tăntăloaicele alea siropoase, aşteptând ca proasta dimineaţa  un compliment . Bleahhh!

Mai sunt şi puţoii aia care-şi strâng iubitele în braţe atunci cănd le văd supărate.
Trist.
Adică mergi tu la sala, eşti tipul de la job, care se ştie, ai cele mai tari şi vulgare glume cu colegele, pipăindu-le până vomită alea pe tine, şmecherul care zboară ca vântul pe linia de tramvai, pentru ca atunci când ajungi acasă să te porţi ca un fraier ce ţine o femeie în braţe?
Cu toţii stim că doar pămpălăii fac asta.
Tu eşti bărbat, ce p**a ta! (şti că dacă nu vorbeşti vulgar nu eşti bărbat, nu?)

Julieto (sau Nicoleto, după gust) chiar visezi la un tip care să te respecte şi care să vadă dincolo de chiloţii tăi? Hai mă fată, că aşa ceva nu există.
Un bărbat din secunda în care deschide ochii şi până atunci când râgâie şi adoarme, el nu visează decăt ţâţe şi cur. Bine, nu punem la socoteală şi prostovanii aia care au şi alte pasiuni, pentru ca ei sunt doar nişte pulifrici.
Ti-o spune specialistul (ăl’ de-l citeam eu  aseară) . Bărbaţii sunt nişte prădători sexuali cu toţii!
Iar femeile…
Unica pasiune a unei femei în viaţă este să măsoare dimensiunile organului masculin, iar toantele care mai fac si altceva, nişte urâte frustrate.

Cred că cel mai greţos lucru pe lumea asta sunt bărbaţii care vorbesc despre sentimente. Tipii ăia penibili ce işi pierd timpul pentru a trimite iubitei un mesaj siropos. Bleahhh
Păi dacă tu stai să trimiţi iubitei asemenea inepţii, când mai ai timp să o arzi la bârfă cu aia de ti-a dat add acum trei zile_
Hai că poate o convingi sa-ti trimită o poză cu ea goală.
Păi doar nu o fi o pupăză din aia care o arde cu pudicitate şi respect ca toţi babalâcii..
Carpe diem.

Vreau să fac o spovedanie.
Pardon, autodenunţ, doar nu suntem ca pupătorii aia de moaşte.
Cu lacrimi în ochi şi umilinţă recunosc că sunt un siropos.
Da, stiu,e grav, încerc un tratament, caut un transplant ceva, dar doar popa stie daca voi reusi…
Scriu despre ceea ce simt. Evident că o fac pentru a agăţa naive pe net, dar scopul este irelevant cât timp pică ceva în plasă.
Bine, preferatele mele sunt cele ce stiu ce înseamnă sarcasmul şi ironia.

Ador piţipoancele. Sunt singurele femei care stiu ce vor. Nu-şi irosesc atâţia bani in vopsele si tatuaje să vi tu cu o floare si câteva cuvinte, pe care oricum nu le înteleg, să le plimbi prin Cişmigiu.
Îmi plac mamele care-şi invaţă puştii de mici să fie bărbaţi. Lasă-l fată să înveţe, oricum va auzi mai târziu sau găseşte pe net. De ce să stea ca prostul cu o carte în mâna, când poate găsi orice pe google, oricum daca nu stie la 8 ani să înjure ca un birjar şi cum să tragă de ţâţe o fată, atunci va fi vai de mama lui.

Notă:
Deşi textul este o satiră la cei care privesc latura romantică a unui bărbat ca pe deviaţie genetică, nu vreau să merg nici în extrema cealaltă a efemenizării bărbaţilor. Cred în echilibru, aşa cum cred că o femeie întotdeauna va şti să discearnă.
O femeie este respectată atâta respect cât impune ea.
Să nu subestimam femeile, iar numarul celor care sunt piţi sau pisi este oricum irelevant pentru marea masă a jumătăţii frumoase din noi.

13 comentarii

Din categoria Realitate

Peste ani

224127_2061106326067_5769023_n

Imi amintesc vag copilaria mea. Un pusti extrem de pirpiriu, putin cracanat, cu un ghiozdan imens in spate, purtand o uniforma mai mereu cu un numar mai mare si asta evident multumita fizicului “impresionant” pe care-l aveam.
Dezordonat.
O, da! In toate amintirile mele am mainile murdare de cerneala, nasturii de la camasa rupti si cel putin o nazbatie ce trebuia sa o ascund.
Spre disperarea parintilor mei trebuia sa-mi cumpar rechizite (penar, stilou, rigla) la cateva saptamani, pentru ca, intr-un fel sau altul, aveam un talent nativ sa le uit sau sa le pierd cumva.

Nu am fost niciodata un tocilar. Probabil si pentru ca alzheimerul timpuriu, contactat de la o pisica ratacita, a risipit orice talent de a memora prin repetitie. Toate cartoanele acelea colorate si coronitele acumulate ca premiant nu au venit niciodata ca rezultatul unei obsesii pentru invatatura. Nici un copil normal nu intelege importanta educatiei asa cum o intelegi atunci cand esti adult.
Iar asta nu cred ca este neaparat ceva rau.
Cred mai mult intr-un echilibru, frumos armonizat, intre invatatura si copilarie, in detrimentul ideii ca, in general, copiii trebuie sa reprezinte niste fiinte perfecte, suma viselor si frustrarilor noastre.
Daca suma calitatilor unui copil este cel putin egala cu cea a nazbatiilor, atunci este un copil minunat.

Azi incepe un nou an scolar.
Cu picii de clasa intai si emotiile lor cat intreg universul. Tot azi, un pusti drag paseste in clasa a VIII-a, cu tot ceea ce inseamna asta pentru sistemul de invatamant actual.
Nu va fi un an usor.
In ultimii ani oameni apropiati mie au trecut prin nebunia ce poarta acum numele de examen de capacitate. Chiar daca nu am fost implicat direct, am simtit perfect presiunea ucigatoare din spatele acestei bariere.
Bani, multi bani, meditatii, nepasarea sistemului, dorinta fireasca a parintilor ca sufletul lor sa reuseasca, presiunea enorma pe care copilul o resimte, toate ca un malaxor ce ucide orice bucurie de educatie.
Nu asta ar trebui sa insemne invatamantul.

Un an bun, copii ! Un an care sa te duca acolo unde-ti doresti tu, L!

5 comentarii

Din categoria Realitate